De la împroprietărirea ţăranilor (1864) […] se naşte […] un pericol deosebit pentru ţara nostră; anume ţăranii au un petec de pământ (4 fălci) pe care sunt nevoiţi să-l cultive în fiecare an tot pe acela, plantându-l tot cu popuşoi. Ei nu pot schimba cultura de pe un pământ pe altul lăsând pe celălalt să se odihnească, cum fac proprietarii mari.
Prin urmare, pământul ţăranilor este destinat numaidecât să sece după câţiva ani şi să nu mai producă nimica, dacă va fi cultivat tot ca acuma. Dar la noi în ţară nu se ocupa nimeni, nici guvern, nici particulari, de progresele agriculturei. Veniturile moşiilor, în loc de a se întrebuinţa în parte la îmbunătăţirea agriculturei, se cheltuiesc toate în oraşe sau în străinătate.
În Prusia sunt peste 150 şcoli de agricultură şi pomicultură; la noi, într-o ţară exclusiv agricolă, sunt numai cât 2; în Belgia sunt alte aşezăminte care favorează agricultura, precum comisiile provinciale; la noi în ţară – nimic. Exista un minister al lucrărilor publice şi al agriculturei în ţara noastră, dar în realitate este numai cât cu numele.
Trecând apoi la istoria unora din industriele noastre, au arătat mai întâi încercările de a se introduce industria mătasei la noi. Pe la 1853 s-a înfiinţat în Bucureşti compania sericolă, care au organizat o fabrică, aducând vro 6 lucrătoare franceze şi întrebuinţând şi vreo 40 de românce. Fiind însă că se ivise o boală în sămânţa gândacilor de mătasă în Franţia şi în Italia, apoi neguţitorii franceji şi italieni veniră la noi în ţară căutând sămânţă. Această căutare a seminţei făcu pe sericultorii noştri ca să se ocupe mai ales cu producerea seminţei, care exclude pe aceea a gugoaşelor de pe care se torcea matasa. Fabrica companiei sericole, nemaiavând gugoaşe pentru tors, se închise, iar, încetând boala din Franţia şi Italia, sămânţa noastră nu mai fu cumpărată, încât, pe când în 1869 exportul productului gândacilor de mătase se suise la 3.500.000 lei noi, în 1873 el căzu la 22.000 lei noi. Cu toate aceste, compania sericolă ceruse de la guvern ca să împiedece ieşirea seminţei din ţară, pentru a sili astfel pe producătorii noştri a se ocupa cu cultura gugoaşelor, dar această cerere nu fu ascultată, dovedind cea mai mare neştiinţă în chestiunele de cea mai mare însemnătate pentr-o ţară.
Cu ceara, tot din cauza nepăsărei guvernului în chestiuni economice, s-a întâmplat iarăşi o scădere şi o pierdere din cele mai mari în avuţia ţărei. Pe timpul lui Alexandru cel Bun se oprise de domnul nostru exportul cerei, o dovadă că producţiunea pământului era atât de mare încât se manifestase chiar tendinţa de a exporta. De la 1852 încoace se observă din contra o scădere colosală în exportul cerei noastre şi o sporire cu totul însemnată a importului, aşa că în 1866 ajunge la 4.500.000 lei noi.
Aceaste au provenit din cauză că, pe când la noi se urmează tot sistemul cel vechi în cultura albinelor, anume ucizându-se albinele din un stup pentru a le lua mierea, peste Carpaţi s-au introdus metoda lui Drierson, care prin nişte rafturi mobile, ce permit a se lua ceara şi mierea lucrate pe de după croniţă, albinele sunt silite a produce de câte 3, 4 ori pe an şi nu sunt ucise, astfel că producerea cerei şi a mierei este împătrită. De aice rezultă că, vânzându-se ceara străină mai ieftin decât a noastră, producţia cerei la noi a căzut cu totul.
De asemene, cum industria cea nouă a petrolului la noi este în deplină decădere din cauza concurenţei petrolului american, care este mult mai bine destilat decât al nostru. Industria postavurilor nu s-a putut dezvolta la noi din cauza că guvernul nostru, în loc de a susţinea fabricele din ţară prin cumpărături pentru armată, au cumpărat tot în străinătate, ruinându-se astfel, fabricele d-lor Băleanu şi Cogălniceanu. Dacă d. Alcaz reuşeşte întrucâtva astăzi cu fabrica ce au cumpărat-o de la d-l Cogălniceanu, aceasta trebuie atribuit numai cât energiei d-sale; căci guvernul refuză şi acuma de a-l încuraja, pretestând că n-are nevoie de postavurile d-sale. Publicul însă cumpără foarte mult eminentele postavuri ale d-lui Alcaz şi să sperăm că această fabrică se va susţinea, deşi nu este sprijinită nici într-un mod de guvern.
S-au înfiinţat la noi mai multe societăţi de asigurare; dar acele societăţi, deşi au meritul necontestat de a reţine în ţară sume însemnate de bani, nu dovedesc un progres însemnat în industrie la noi, fiindcă ele sunt bazate pe principiul loteriei, pe întâmplare.
Drumurile noastre de fier, în fine, au fost construite cu totul în interesul străinilor. Ele nu raportează decât 2.000.000 pe an şi se cheltuieşte cu ele peste 40.000.000; diferenţa toată iesă din ţară din punga a 700.000 contribuabili pentru preumblarea mai comodă a 30.000. Dacă s-ar fi făcut un drum de fier de la Galaţi la Marea Neagră şi acolo un port pentru esportul grânelor noastre, s-ar fi servit într-un alt mod interesele ţărei.
[CURIERUL DE IAŞI, 22 octombrie 1876]
