foto: Ion Mateș – fotoreporter
„Direcţiunea ziarului Adevărul vă roagă să binevoiţi a onora cu presenţa D. inaugurarea noului său local din strada Serindar n. 11, care se va face în ziua de Duminică 3 Maiu, orele 2 p.m. Bucuresci 1898“.
Aşa îşi anunţa Redacţia Adevărul inaugurarea noului sediu, marele Palat al Presei şi al Artei, aşezat frumos pe fosta stradă Serindar, actual Constantin Mille.
„Azi, Adevărul posedă unul dintre cele mai vaste şi mai moderne stabilimente grafice şi localul său este un adevărat palat al Presei şi al Artei – care face admiraţia tuturor celor ce îl vizitează. Mai ales ziariştilor străini, parcă nici nu le vine să creadă că în mica şi îndepărtata Românie, Presa să fie atît de dezvoltată şi atît de bine organizată, atît de luxos instalată“. („25 de ani de acţiune. Adevărul (1888-1913)“)
Aşa vorbeam de impunătoarea clădire de pe fosta Şerindar numărul 11, acum mai bine de 100 de ani. Acum… acum nu prea mai avem despre ce să vorbim. Cândva, Europa vorbea despre „Palatul Presei şi al Artei“, acum mai putem vorbi numai la trecut despre ea. Pentru că momentan nu este nici mai mult nici mai puțin decât o ruină.
Înaintând pe fosta Şerindar, trecem de grădina de vară Capitol şi întâlnim fosta redacţie Adevărul. Nu o mai recunoaştem. Deasupra intrării nici măcar inscripţiile nu au mai rămas. Într-o rână stă litera „L“, într-un triunghi pe fond albastru. Timizi, ne facem curaj să intrăm. Începutul pare promiţător, holul de la intrare fiind într-o stare destul de bună. Dar, cum urcăm primele scări, uităm acest gând. Deoarece ajungem în ceea ce odată era camera principală a Redacţiei Adevărul. Era, pentru că acum nu au mai rămas din ea decât câteva ornamente sparte, medalioanele de pe pereţi, dar fără portrete, pereţii scorojiţi şi scrisul aurit.
În faţa noastră se deschid mai multe căi, printre care şi un coridor lung şi, în stânga, o camera mai mare cu un balcon (probabil sala de conferinţe). Nimic nu a mai rămas din ele… decât un perete din cuburi de sticlă ce par ciuruite de gloanţe şi tocurile uşilor din lemn masiv. „Au furat tot“, ne spunea cel ce se îngijea de clădire. „Au venit ţiganii şi au furat tot: boilerele de la subsol, uşi şi mobilier din lemn masiv. Oamenii au venit pregătiţi, i-am văzut pe unii cu lămpi şi flexuri, deci ştiau despre ce e vorba“. Şi, într-adevăr, aşa e. Unele grinzi de susţinere au fost pur şi simplu tăiate.
Odată cu periplul nostru prin imensa clădire, descoperim tot mai multe bucăţi de istorie şi tot mai multe lucruri de care până acum doar citisem. Părăsind sala principală şi etajul cu birouri, urcăm pe scările şubrede. Ajungem în ceea ce pare a fi fost tipografia… sau un paradis al fotografilor (numit şi cameră de developare). Singurul nostru indiciu este un borcan pe care scrie şters „Clorură de bariu Reactivul Bucureşti“.
Printre cioburi şi scânduri putrede, ajungem în fine şi la ultimul etaj al clădirii ce altădată adăpostea cel mai mare rival al Redacţiei Universul, Redacţia Adevărul. Timid, se ascunde în spate o scară de lemn la fel de putred ca şi podeaua şi, de altfel, întreaga clădire. De pe acoperiş se poate observa aproape jumătate din Bucureşti: Palatul Universul, Palatul Telefoanelor, Intercontinentalul, Palatul Parlamentului şi multe altele.
Se face târziu, aşa că trebuie să părăsim incinta clădirii. Încercăm să nu ne pierdem în ea şi să rămânem cu cât mai multe amintiri. Nu de alta, dar nu se ştie ce vom găsi când ne vom mai întoarce. Nu se ştie dacă vom mai găsi borcanul cu Clorura de Bariu sau calendarele „Luceafărul“ din 1997-1998. Scările ni se par şi mai putrede şi avem din ce în ce mai des impresia că nu suntem singurii din clădire.
Ieşim şi îi mulţumim celui ce se îngrijea de clădire. După care ne întindem cu dânsul la vorbă. Printre seriale şi poveştile despre clădirile din jur, ne spune câteva şi despre Palat. „Eu nu aş fi lăsat-o să cadă. E în patrimoniul istoric, deci nu pot să o dinamiteze. Aşa că o lasă să cadă de la sine. Sincer, nu ştiu de ce fac asta. Păi, băi nene, aşa o clădire, eu aş fi conservat-o dacă nu pot să o restaurez. Zideam parterul şi etajul unu, ca să nu mai poată ăştia să intre şi să fure şi o lăsam să stea aici. Totuşi, e un simbol istoric.“ şi îi dăm dreptate domnului. Era singura clădire, redacţie de ziar din Europa, care avea pentru fiecare ziarist câte un birou. Cel mult doi într-un birou. Şi nu e vorba numai de asta: clădirea avea sală de conferinţe, birouri redacţionale (câte unul pentru fiecare ziarist, după cum am mai spus), secretariate de redacţie, zincografie, legătorie de cărţi, tipografie, cantină, dormitor pentru oameni de serviciu etc.
Acum e doar o altă clădire ce se ascunde după o prelată prăfuită. Stă tristă, între Cercul Militar şi Grădina Capitol, cea din urmă fiind şi ea în curs de restaurare. Nu se ştie ce se va alege de ea, se ştie doar cum a ajuns în acest stadiu.
„Nulla dies sine linea“ (inscripţie din interiorul Palatului Presei şi al Artei).
sursa-http://www.teenpress.ro/review/locuri/palatul-adevarul-o-farama-de-istorie-dezgolita-de-metal/
