În septembrie 1986 proiectul unei analize privind criza economică şi socială realizată de Academia Sârbă de Ştiinţe zguduia Republica Federală Socialistă Iugoslavia. Intrată în limbajul public ca “Memorandumul SANU” (SANU fiind abrevierea sârbă a numelui Academiei) documentul avea să cunoască o amplă dezbatere. Criticii săi l-au desemnat ca fiind documentul de bază al politicii sârbeşiti de agresiune asupra celorlalte etnii din Iugoslavia, o platformă naţionalistă pe care s-a căţărat Slobodan Miloşievici. Trebuie menţionat faptul că Memorandumul SANU a fost criticat în presa occidentală la puţină vreme după apariţia sa în spaţiul public iugoslav – deşi prima traducere în franceză a fost accesibilă publicului abia în 1993, însă au fost preferate preluările din presa croată şi slovenă. Autorii memorandumului au fost criticaţi de comuniştii de la Belgrad ca fiind naţionalişiti şi au încercat să se apere spunând că documentul apărut în public este doar un proiect nedefinitivat. În orice caz, Memorandumul SANU este un document care încearcă să identifice problemele societăţii iugoslave şi cauzele lor – însă nu oferă nici un fel de soluţii. Până la urmă este vorba de o profeţie: toate problemele identificate de academicienii sârbi în 1986 aveau să explodeze după 1990. Iugoslavia fusese avertizată cu multă vreme înainte, însă oamenii politici de la Belgrad nu au reuşit să găsească soluţiile unei reglementări paşinice a crizei. Mascate uneori sub argumente “pe linie” marxiste problemele Iugoslaviei erau sintetizate astfel în septembrie 1986: federaţia nu poate fi condusă conform Constituţiei din 1974, sârbii şi-au pierdut identitatea naţională, societatea suferă din cauza corupţiei şi nepotismului, liniile de divizare sunt prezente şi există un risc major de spargere a federaţiei. Profeţiile din urmă cu aproape un sfert de secol s-au împlinit până la urmă.
Profeţia
Memorandumul SANU prevede dezbinarea Iugoslaviei în următoarea formă: “O încetinire a dezvoltării societăţii, dificultăţile economice, creşiterea tensiunilor sociale şi ciocnirile inter-comunale deschise au cauzat o adâncă îngrijorare în ţara noastră. Nu doar sistemul politico-economic, ci întreaga ordine publică a ţării traversează o criză severă. Relaxarea şi lipsa de responsabilitate la locul de muncă, corupţia şi nepotismul, lipsa scurităţii legale, superioritatea birocratică, eschivarea legii, neîncrederea crescândă dintre oameni şi egoismul individual şi de grup constituie fenomene zilnice. O decăderea a standardelor morale şi a prestigiului instituţiilor conducătoare ale societăţii, ca şi lipsa de încredere în capacităţile celor aflaţi la putere sunt combinate cu apatia, nemulţumirea şi înstrăinarea indivizilor de reprezentanţi şi simbolurile ordinii publice. O examinare obiectivă a situaţiei din Iugoslavia sugerează că actuala criză poate foarte bine să culmineze cu tulburări sociale care să aibă consecinţe impredictibile, care chiar nu exclud un rezultat catastrofic cum ar fi disoluţia statului iugoslav. Nimeni nu are dreptul să închidă ochii faţă de ceea ce se întâmplă sau faţă de ceea ce s-ar putea întâmpla. Iar acest lucru este cu atât mai valabil pentru cea mai venerabilă instituţie şitiinţifică şi culturală a acstei naţiuni. Academia de Ştiinţe şi Artă a Serbiei se simte chemată în acest moment critic să-şi declare punctul de vedere asupra stării societăţii cu convingerea că astfel îşi va aduce contribuţia la eforturile de găsire a unei căi de ieşire din dificultăţile actuale”.
Criza economică
În anul 1986 academicienii sârbi scriau: “Criza economică este prezentă de cinci ani de zile şi nu se zăreşite sfârşitul ei. Cu o rată de creşitere economică de 0,6% în perioada 1981-1985, Iugoslavia s-a alăturat grupului ţărilor cu cele mai mici succese economice din lume. Nici ceilalţi indici economici nu sunt mai linişititori. Cifra de un milion de şiomeri întunecă perspectivele absolvenţilor de a-şi găsi un loc de muncă în viitorul previzibil. Paşii întreprinşi pentru limitarea şiomajului au fost motivaţi de consideraţii de protecţie socială. (…) Pe măsură ce trece timpul este din ce în ce mai clar că această criză nu poate fi depăşită în lipsa unor schimbări pe termen lung în sistemul politic şi economic. O cauză particulară de anxietate este faptul că cercurile politice oficiale nu doresc să recunoască adevăratele motive ale crizei economice, făcând astfel imposibilă luarea de măsuri pentru recuperarea economiei. Această lipsă de recunoaşitere este cu atât mai tulburătoare cu cât studiile economice au identificat cu precizie cauzele crizei”.
Divizarea
“Descentralizarea, iniţial concepută ca o cale pentru eliberarea economiei de piedicile birocratice a degenerat în dezintegrare pe linii teritoriale şi ramuri economice. Au fost create opt zone economice, având drept baze ideologice economiile naţionale. Astfel piaţa unitară iugoslavă a fost spartă. Republicile şi provinciile au încercat din ce în ce mai mult să-şi transforme economiile în unele autarhice. În plus, pe lângă fragmentarea economiei naţionale iugoslave în economii republicane separate, întreprinderile economice au fost de asemenea divizate în unităţi mai mici, denumite “unităţi de bază ale activităţii asociate”. (…) Greşielile în strategia de dezvoltare, dacă putem vorbi despre o strategie, ca şi scurtcircuitele din sistemul economic au rezultat în căderea nu doar a ratei de producţie, ci şi a ratei de ocupare a forţei de muncă, a performanţelor economice – de succesul cărora depindeau multe din ţintele reformei economice (…) Recunoaşiterea crizei în etape, doar pentru a fi negată din nou, a dus la pierderea unui timp preţios şi stă la baza indeciziei şi a incapacităţii cercurilor politice de a duce la îndeplinire schimbările solicitate de noua situaţie. Reţinerea în a pune un diagnostic precis şi în a trata criza au subminat încrederea opiniei publice în statalitate, curajul politic şi intenţiile sincere ale celor responsabili de chestiunile publice, ca şi în pregătirea lor de a se desprinde de iluziile care au adus ţara la marginea dezastrului. Ocolirea adevărului şi rezistenţa la orice fel de schimbări substabţiale sunt reflectate de faptul că doar sub presiunile Fondului Monetar Internaţional au fost adoptate unele măsuri economice, care ar fi avut un efect mai mare dacă ar fi fost întreprinse mai devreme din proprie iniţiativă”.
Blocajul federal
Transformarea Iugoslaviei într-o federaţie prin Constituţia din 1974 este analizată astfel: “Afirmarea atributelor republicane şi provinciale ale statalităţii, alături de dispariţia simultană a funcţiilor de coordonare ale guvernului federal au deschis larg uşile promovării intereselor locale în dauna intereselor naţionale. Constituţia a încercat să blocheze o astfel de evoluţie printr-o prevedere declarativă care solicită republicilor şi provinciilor să se îngrijească atât cu dezvoltarea proprie, cât şi cu dezvoltarea Iugoslaviei ca un întreg. Însă republicile s-au concentrat asupra propriei dezvoltări şi au ignorat dezvoltarea întregii ţări. Un echilibru între dezvoltarea optimă locală şi dezvoltarea optimă naţională este un construct teoretic imposibil de realizat, care nu a trecut niciodată testul dur al realităţii. Interesele etnice au prevalat asupra celor de clasă, iar provinciile au insistat mai mult asupra statutului lor de element constitutiv al federaţiei deât asupra faptului că erau o parte constitutivă a Serbiei. Echilibre de acest gen au servit ca mijloace de pacificare a acelora care erau îngrijoraţi de menţinerea statului, însă au încurajat separatişitii de toate genurile să îşi impună în practică propria agendă (…) Prezentul sistem politic al Iugoslaviei este din ce în ce mai contradictoriu, nefuncţional şi costisitor. El multiplică maşinăria guvernării la trei nivele, ceea ce duce la o proliferare a birocraţiei şi o creşitere a cheltuielilor publice. Fie că este vorba de probleme politice sau economice, sistemul acesta poate servi drept un exemplu de ineficienţă”.
Minciuna comunistă
Memorandumul SANU a criticat aspru regimul comunist din Iugoslavia în 1986 – ceva de neînchipuit în alte ţări socialiste: “Liga Comunişitilor din Iugoslavia formează coloana vertebrală a sistemului politic, deţinând un monopol absolut al puterii în societate. Există relatări care confirmă faptul că Liga Comunişitilor a cedat tentaţiilor acestui monopol şi că trăieşite din gloria trecutului revoluţionar, că într-o mare măsură s-a privatizat, că are o structură ierarhică de oficiali de profesie care reuşiesc să-şi menţină posturile datorită loialităţii personale faţă de superiorii lor şi datorită obedienţei, iar centralismul democratic înseamnă că liderii iau decizii iar subordonaţii le execută fără crâcnire. Liga Comunişitilor a fuzionat cu statul. Toate aspectele lipsei de democraţie din cadrul Ligii Comunişitilor au fost transferate societăţii. Liga susţine că reprezintă avangarda societăţii – o pretenţie în evident acord cu situaţia instabilă din cadrul ei. (…) Dacă faţă de problemele care au nevoie de o rezolvare urgentă există o atitudine de amânare, faţă de chestiunea includerii Iugoslaviei în tendinţele moderne şi capacitatea sa de a participa la cea de-a trei revoluţie tehnologică nu există nici un fel de interes. (…) Ideile faţă de structura societăţii şi clasa muncitoare s-au format cu multă vreme în urmă şi diferă radical faţă de realitatea actuală. Conservatorismul nu este manifestat doar faţă de sublinierea rolului producător al muncitorimii – care, trebuie spus, nu a primit din partea societăţii atenţia posibilă în socialism. Mai presus de toate sunt priviţi cu suspiciune experţii şi intelectualii, care atât din punct de vedere numeric cât şi în ceea ce priveşite contribuţia lor creativă primesc un loc din ce în ce mai important în ţările dezvoltate”.
