În perspectivă strict raţionalistă sau materialist-dialectică, miracolul este un fel de patologie a realului. Neputând fi contestat în totalitate, i se caută o explicaţie ştiinţifică şi uneori i se şi găseşte. Arta, în termeni de accepţie universală, dar şi prin statutul ei de excepţie de la regulile utilitarului, intră cumva pe teritoriului miracolului.
„Industrializarea” acestuia, în sensul propagării lui la nivel social, de mase, se face în primul rând cu instrumentele specifice ale pieţei. Cantitativ, piaţa de artă e doar o părticică din universul consumist al lumii contemporane, dar calitativ are un rol uriaş, de catalizator şi chiar de manipulator al conştiinţei colective. Din instinctul mercantil de a câştiga bani, manipulatorii pieţei de artă au creat sau au accelerat apariţia a ceea ce poartă denumirea de mainstream. Vânzarea/cumpărarea imaginarului (căci asta înseamnă, până la urmă, piaţa de artă) a creat emulaţie comercială iar aceasta a împins competiţia la nivel mondial.
Din această competiţie, marele pierzător este Europa (aflată încă pe locul doi, dar în scădere) iar pe locul întâi, cu rang de superputere în domeniu, începând din ultima jumătate a secolului XX, s-a cocoţat confortabil America (SUA). Vin din urmă, puternic, China, India şi Brazilia. Mainstream-ul, conform definiţiei date de Frédéric Martel (într-o carte cu acelaşi nume, apărută recent) este cultura pentru publicul larg, cea care place tuturor. Şi, cum cultura face parte din „soft power„, adică puterea care nu provine din forţa armelor, ci din cea a creaţiei, americanii au găsit sintaxa comunicării specifice, adică reţeta. Iar iniţiatorul acestui demers care a înlocuit, în artele plastice, mainstream-ul european cu cel american a fost Leo Castelli. În momentul de faţă, toată cultura europeană este contaminată “sintactic” de reţetele şi modelele americane, chiar dacă “morfologic” ele rămân europene.
“Flag”(“Steagul”) de Jasper Johns Jr. – pictură realizată de artist în urma unui vis pe care acesta l-ar fi avut, vis în care apărea steagul american. Jasper Johns, Jr. (n. 15 mai 1930) este pictor și sculptor american contemporan (pop/abstract expresionist), originar din Augusta, Georgia. A fost descoperit de Leo Castelli în 1958, în timpul unei vizite a acestuia la atelierul lui Robert Rauschenberg
Cu precizarea referinţei la comunitaea restrânsă a colecţionarilor, mainstream-ul pieţei mondiale de artă înseamnă, nominal, artişti ca Andy Warhol, Donald Judd, Jasper Johns, Keith Haring, Condo George, Baechler Donald, Robert Rauschenberg, Mel Kendrick, Yves Klein, Agnes Martin, Frank Stella, Larry Poons, Roy Lichtenstein, Salvatore Scarpitta, Richard Serra sau Mark Rothko. Adică artişti din SUA sau lansaţi în SUA, majoritatea descoperiţi şi promovaţi de Leo Castelli. Ca o comparaţie amuzantă, artiştii români care se vând curent prin galerii şi case de licitaţie (constituind astfel tot un fel de mainstream) sunt Radu Dărânga, Jean Cheller, Ippolit Strâmbu, Adam Bălţatu, Gh. Vânătoru, Iosif Iser, Tia Peltz, Samuel Mutzner, Camil Ressu sau Nicolae Dărăscu. Sunt vreo 50 de ani distanţă între un mainstream şi altul…
Industrializarea artei duce însă la secătuirea resurselor acesteia şi atunci se ajunge la criza de modele care, la rândul ei, duce la excese. Fenomenul a început în Europa, o dată cu apariţia impresionismului, care a devenit mainstream. A continuat cu mainstream-ul modernismului interbelic, cu toate curentele lui (expresionism, suprarealism, abstracţionism, dadaism etc.), apoi cu postmodernismul derivat din dada. Aici s-a pus punct în expansiunea europeană a artei şi totul s-a mutat în America, unde au apărut noile curente: expresionismul abstract, neo-dadaismul, minimalismul, pop-art, arta conceptuală, street-art, bioarta etc. Cu alte cuvinte, arta contemporană.
Mediul excesiv industrial al New York-ului (devenit “pământul sfânt” al mainstream-ului) a generat o artă spectaculoasă, dar fără rădăcini în tradiţie, devitaminizată filosofic şi perisabilă. Ceea ce i-a lipsit în consistenţă, a compensat prin suprafaţă sau volum, după modelul plantele modificate genetic. E vorba, de fapt, chiar de o artă modificată genetic prin încrucişări selective şi injectată cu steroizi şi e-uri. Iar forma extremă a acestei degenerări provocate este acea excrescenţă deviantă a artei conceptuale, denumită bioartă. S-a ajuns până acolo încât o bioartistă pe nume Chris Conant a pus în vânzare ceea ce ea a denumit „Caviar Chrissy” – propriile ei ovule, obţinute prin intervenţii chirurgicale repetate şi prin injecţii cu hormoni, pentru supraovulare. E clar că acest exces grotesc excede cu mult domeniul artei, indiferent de mesajul conceptual al demonstraţiei.
Ar fi de aşteptat, ca în toate perioadele de criză culturală, să apară un nou model: un mare artist care să replieze arta în dimensiunile ei esenţiale, păstrând în acelaşi timp câştigul experimentelor mai mult sau mai puţin frivole ale rătăciţilor prin jungla artei. Aşa cum, în urmă cu aproape 100 de ani, în plină expansiune gălăgioasă a modernismului interbelic, a apărut un Constantin Brâncuşi, cu tăcerea monumentală a sculpturilor sale imprevizibile, ar fi timpul ca arta să revină, în spirală, la ea însăşi. Adică la statutul de miracol, ca excepţie de la regulile prozaice ale utilitarului.
Sursă: FINANŢIŞTII
