Ma intreb cum e sa te trezesti intr-o dupa-amiaza tomnoroasa, pe drumuri seci si linistite, cu radioul in boxe, uitandu-te pe geamul de Dacie obosita, ca ai trait viata pe pilot automat? Ca ai uitat de tine acum cativa ani buni, luni calde, zile reci si nopti albe? Ca ai trait o minciuna cu ochi verzi si zambet tamp?
Cum ar fi sa iti dai seama ca ai mintit ingenuu, fara sa stii, ca totul a fost alb si negru si mereu imaculat in gandirea ta, dar ca n-ai iubit pana la disperare, ca nu ti-a venit printul pe calul alb si ca ai ales Visul de copilarie in loc de rabdare? Cum ar fi sa te trezesti brusc, intr-o visare treaza, ca ai trecut cu viteza pe langa viata ta si ca nu ai 9 vieti la dispozitie pentru a o lua de la capat?
Acum, a cui e vina? Poate fi instinctul de conservare care iti protejeaza rostul si iti propune eficienta, eficacitate, randament sau fiabilitate, dupa o analiza bine structurata de tipul SWOT, cum se gandea un iubitor de iluzii.
Dar sufletul? Ce facem cu sufletul? Ce rost mai are el, daca e protejat de o carcasa robotizata, lasat sa putrezeasca in frica si ura si disperare si pofta de a iubi si respira tandretea?Ajungi sa te urasti pe tine, sa te sufoci, mancat de viu de spasmele unor emotii grandioase.
Alege cu sufletul cat mai ai timp. Chiar daca e fraier. El nu se lasa atins de limite, cantitati, analize si oportunitati. Nu cunoaste legi si drepturi. E libertatea deplina a spiritului. Sufletu nu oboseste, nu doarme, el danseaza in functie de bataile tremurului inimii tale si a celor pe care ii intalnesti cu acea inima fraiera. Sufletul e cumulul sferic de iubire universala care te-ar orbi daca s-ar materializa.
Si ne ramane un singur blestem: sa nu realizam ca nu ii putem face fata. Si mai trist e ca suntem deja morti cand incetam sa mai incercam sa-l ascultam si sa-i zambim. Suntem deja morti, la fel ca atunci cand incetam sa ducem scoica la ureche sa ascultam valurile.
