Lucrarea de față își propune să analizeze evoluția practicilor de comerț și consum în București, din ultimele două secole pentru a vedea cum se raportează actuala perioadă consumeristă post `89 în contextul societății bucureștene și ce-i determină pe oameni să se îmbulzească în magazine şi să achiziționeze bunuri de care n-au întotdeauna nevoie.

Termenul consumerism provine din limba engleză, având două sensuri foarte diferite între ele: unul pozitiv – de „protecţie şi promovare a intereselor consumatorilor” – şi altul mai curând negativ – de „preocupare (excesivă) spre achiziţionarea de bunuri”[1]. În italiană, limbă cu care româna se aseamănă în ceea ce privește sistemul derivativ, s-a produs o anumită specializare: consumerismo (sau consumatorismo) s-a axat pe sensul de „mişcare de apărare a consumatorilor”, în vreme ce consumismo s-a atribuit sensului negativ, implicând o interpretare ideologică şi morală, legat de formula „societate de consum”.[2] Despre originile şi evoluția acestui curent voi discuta ulterior, mai pe larg.

În continuare propun o incursiune în trecutul comerțului bucureștean, începând cu perioada secolului al XIX-lea până în prima jumătate a secolului XX (când accentul negustorelii cădea pe calitate în special și nu pe cantitate, iar reclamele abia își făceau apariția), continuând cu perioada comunistă (de oprimare a consumului la limita „strictului necesar”) şi ajungând în prezent (când facem din shopping o „religie”).

PERIOADA SECOLULUI AL XIX-LEA Şi prima parte a secolului XX

Încă de la înființarea lor, Bucureștii și-au avut nucleul în spațiul rezervat Curții Vechi, care pe lângă funcția de scaun domnesc o avea și pe aceea de târg. Bucureșteanul din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când spunea că merge în centru, folosea numele de târg, iar târgul însemna pentru el străzile adiacente Curții Domnești (adică Lipscani, Smârdan, etc.)[3]. Pe lângă cumpărăturile necesare existenței zilnice, mersul la târg era și modul prin care omul de rând afla ultimele noutăți și bârfe.

Comercianții, în actele redactate în limba slavă, purtau numele de cupeţi (adică negustori, din kupiti, „a cumpăra”), cuvânt care s-a păstrat până astăzi sub forma de precupeț.[4] Mai vechi decât cupeț, provenit din fondul romanic al limbii, este termenul „neguțător”, (negociator) sau, sub o formă simplificată, „negustor”[5] (Fig. 1). Pe lângă aceste denumiri generice ei mai erau cunoscuți și după marfa pe care o vindeau – blănari, șelari, sticlari, etc. – sau de locul de unde se aprovizionau – lipscani, gabroveni, brașoveni, etc.

În București, de-a lungul timpului, comerțul s-a prezentat sub mai multe forme: stabil (prăvălii, magazine, bazare), ambulant (comerțul și meseriile practicate direct în stradă), și periodic (târgurile).

Comerțul stabil

Inițial, negustorii se deplasau la reședințele boierești, însă cu timpul aceștia au început să-și deschidă prăvălii, locuri stabile în care își vindeau marfa. Comercianții își grupau locurile de desfacere în funcție de specialitate, apărând străzile comerciale (Fig. 2 şi 3). Principalele bresle meșteșugărești care au supraviețuit mare parte din istoria acestui oraș, dar care azi au dispărut au fost: morarii, piuarii (cei care fabricau roata de piuă pentru morile de apă), opincarii, olarii, butnarii (cei care fabricau doage, vase de lemn, copăi, putini), covătarii, lăcrarii (cei ce se ocupau cu găleți, troace, ploști, scafe), șindrilari, lemnari, lingurari, sitari, cărămidari, vărari (zugravi), florari, funari (confecționarii de funii), etc[6]. Dintre meseriile care s-au păstrat până azi, amintim pe: brutarii, plăcintarii (simigii), cofetarii, pieptănarii, postăvarii, șalvaragii, blănarii, cojocarii, etc.

Majoritatea negustorilor mai sus amintiți erau de origine străină (unguri, nemți, armeni, turci, greci, evrei) și asta pentru că statul român nu făcea diferențe între negustorii străini și cei autohtoni, fiind singurul care oferea o asemenea libertate comercială[7]. O posibilă explicație pentru dezinteresul românilor de a face negustorie poate fi aceea că încercau să evite pe cât posibil să devină samsari, cămătari sau zarafi, îndeletniciri ce contraveneau valorilor ortodoxe[8].

Viața de negustor nu era ușoară și cu atât mai puțin începuturile ei. Ca să învețe tainele meseriei, copilul, în jurul vârstei de 12 ani trebuia să se angajeze ca băiat în prăvălie pe un termen de trei ani (fapt ce-i asigura salariu, cazare și masa zilnică). După acest timp, în care trebuia să muncească din greu și să asculte orbește de stăpân, el putea ocupa postul de vânzător. Acesta este și începutul carierei marelui negustor Tudor Tudoran. Născut în județul Argeș în 1768, el a fost adus de tatăl său lui Tudorachi Hagiu, un grec din ulița Lipscanilor. După moartea acestuia, tânărului Tudor i-au rămas drept moștenire atât prăvălia cât și numele binefăcătorului său. Hagi Tudorachi a rămas în istorie datorită modului ingenios pe care l-a creat în a-şi vinde marfa, inexistent până atunci în Valahia. El a organizat căruțe cu coviltir umplute cu marfă, așezată în rafturi ca în prăvălie, pe care le-a trimis prin sate, realizând astfel primele magazine detailiste ambulante de la noi[9].

Comerțul din prăvălii se întindea de obicei până în stradă, unde negustori greci, turci și armeni își amplasau tarabele, încercând să facă din orice pieton un posibil client. Paul Morand relata la un moment dat: „Nu veți vedea niciodată un negustor la tejgheaua lui, ci în ușă, gata să-și apuce prada de braț. Toată familia e de față: fiica face galantarul cu ochii ei muiați, de cadână, iar fiul agăța oamenii, santinelă avansată în plină mulțime”.[10]

Programul de funcționare al prăvăliilor, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, nu era unul stabil, negustorii stând de multe ori până noaptea târziu așteptând poate să mai apară vreun client. Cu excepția marilor sărbători religioase, munceau aproape continuu, nerespectând nici repaosul duminical. La 31 decembrie 1868, primarul Bucureștilor publică un anunț prin care înștiința pe comercianți că sunt pasibili de închisoare dacă nu își închid magazinele duminica și în zilele de sărbătoare, naționale și religioase[11]. Doar magazinele de alimente (băcăniile, sau comerțul cu bacalii, din turcescul bakkal – negustor de comestibile[12]) puteau deschide duminica, dar numai după terminarea slujbei din biserică.

La începutul secolului XX, bucureștenii care nu-și puteau permite haine noi, își făceau cumpărăturile de la taica Lazăr. Acesta era un negustor de vechituri, iar afacerile îi mergeau atât de bine, încât și-a extins magazinul de vechituri pe mai multe străduțe din zona Bărăţiei.[13] Aduna tot, plătea mai nimic, iar apoi își ducea marfa la atelierele de reparații pe care le organizase. Câțiva meșteri, postați pe trotuare sau chiar în mijlocul străzii, cârpeau și tălpuiau ghete, care treceau apoi prin mâna unui țigan care le lăcuia cu așa de multă pricepere, încât clientul, vrăjit de luciu, nu mai vedea peticele încălţărilor[14] (Fig. 4).

O altă formă a comerțului stabil o reprezentau halele, apărute în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, construite din metal după modelul francez. Acestea pot fi considerate precursoarele centrelor comerciale de azi. Cele mai cunoscute au fost: Halele Unirii, Traian, Matache și Obor.

Comerțul ambulant

Pe lângă negustorii stabili, cu prăvălii fixe, încep să apară la sfârșitul secolului al XVIII-Iea, și negustorii ambulanți. Sunt așa-zișii „marchitani” (denumire rusească) care-și purtau marfa în căruțe cu cai, deplasându-se ușor la diferitele bâlciuri și târguri regionale[15]. O altă categorie de comercianți ambulanți erau oltenii cobiliţari (Fig. 5). Îmbrăcați în portul tradițional, ei își duceau marfa (produsele alimentare) pe umeri în două coșuri cu ajutorul unei bucăți de lemn curbată[16]. Aceștia nu erau însă singurii negustori ambulanți. Lor li se alăturau sacagii, țigăncile florărese (Fig. 6), lăutarii, dar și comercianții ce-și desfășurau diverse meserii în stradă: văcsuitorii de ghete, tocilarii ambulanți (care ascuțeau cuțite și foarfeci), bărbierii, etc. Și cum peisajul orașului nu ar fi fost destul de pestriț și pitoresc celor de mai sus li se alăturau și hamalii, care umblau cu o funie și o sacoșă în mână, transportând orice dintr-un capăt în altul al orașului.

Comerțul periodic

Pe lângă prăvăliile permanente, piețele și bazarele vremii, mai exista și o formă de comerț periodic, și anume târgul. Unul dintre cele mai așteptate era Târgul Moșilor (Fig. 7). Acesta se ținea pe locul fostului Târg de Afară și al halelor de la Oborul de astăzi. Deschis în fiecare an, în a doua jumătate a lunii mai, cu ocazia sărbătorii Moșilor, târgul ținea oficial o lună, însă de fiecare dată se întindea pe o perioadă mai îndelungată[17]. Treptat acest târg și-a schimbat caracterul inițial (doar cu articole pentru sărbătoarea Moșilor – obiecte pentru pomană, alimente, etc.), într-unul ce îmbina comerțul cu distracția (Fig. 8 şi 9). Oamenii veneau aici de cele mai multe ori doar pentru relaxare și destindere mai mult decât pentru comerțul tradițional. Acest spațiu oferea spre „vânzare” distracția vizitatorilor prin diferite atracții: roata norocului, fotografiile la minut, panoramele (spectacolele de bâlci cu scamatorii, acrobați, animale exotice și femeia cu barbă), zidul morții (butoiul uriaș în care își făcea numărul un motociclist), lanțurile (scaunele legate cu lanțuri care se învârteau în aer), etc.[18] Pentru toate acestea cât și pentru gogoși, turtă dulce, brânzoaice și „floricele” se îmbulzeau atât copiii cât și adulții, încât la începutul secolului XX exista expresia „ce te îmbulzești ca la Moși?”[19]

Comerțul secolului al XIX-lea era guvernat de legea tocmelii; cei mai buni gospodari fiind apreciați după meșteșugul tocmitului. Această practică, de origine orientală, deși uneori era lungă și plicticoasă, se încheia întotdeauna cu mulțumirea ambelor părți și cu convingerea că nimeni nu a fost păcălit. Acest obicei a rezistat până în 1878 când se deschide vestitul Magazin Universal (în care găseai, de la hârtie de țigară persană din pai de orez și periuțe de dinți până la cosmetice, borcane și papetărie), instalat într-o clădire la parter pe Calea Victoriei, pe locul fostului cinematograf Colos. Prăvălia aceasta, cu patron francez, a inaugurat la noi sistemul străin de a prezenta marfa cu prețul marcat pe ea[20]. Acest gen de magazine a luat amploare spre sfârșitul secolului al XIX-lea, constatându-se o degradare a raporturilor sociale între vânzător și cumpărător, cinstea și corectitudinea afacerilor din trecut începând să se diminueze.

La sfârșitul secolului XIX, afacerile de succes au creat noi moduri de a trăi. Astfel, că de la cele mai rafinate produse până la cele de strictă necesitate, toate erau cuprinse în cataloage și reclame, iar magazinele practicau ceea ce numim astăzi discount, pentru fiecare al doilea produs cumpărat[21]. Dacă până atunci formula „reclama e sufletul comerțului” era necunoscută, funcționând mai degrabă sintagma „cinstea e sufletul comerțului”, odată cu sfârșitul secolului XIX lucrurile au început să se schimbe[22]. Cu cât un produs beneficia de o mai mare reclamă, cu atât era mai ocolit, iar calitatea sa era mai îndoielnică, oamenii considerând că un lucru bun nu are nevoie de un asemenea ajutor. Odată cu creșterea nevoii de consum și cu concurența nou creată de marile magazine universale, lucrurile au început să se schimbe, reclamele tipărite luând amploare. Pe lângă rolul deosebit de important de a atrage și de a invita clienții să viziteze magazinele, reclamele aveau în același timp și un rol descriptiv și informativ asupra produselor comercializate și a necesității acestora în viața cotidiană.

PERIOADA COMUNISTĂ

După 1948, odată cu naționalizarea, pământurile au fost luate de statul comunist, iar țăranii nu au mai putut dispune de bunurile lor. Dreptul de comercializare al produselor oamenilor revenea statului, iar revinderea lor era considerată intenție de sabotare. Niciunul dintre comercianţii mai sus amintiţi nu s-au mai întors în București după 1944.[23]

Noul regim comunist se caracteriza din punct de vedere economic prin monopolizarea pieței de bunuri și servicii, lucru ce presupunea controlarea de către Stat a sectorului comercial, al economiei. La începutul perioadei comuniste, formele de promovare a produselor și serviciilor erau relativ absente, din cauza inexistenței unei piețe concurențiale. Cu timpul însă, utilizarea propagandei ideologice se răsfrânge și asupra cumpărăturilor, dorindu-se modelarea comportamentului de consum. Reclama socialistă trebuia să se diferențieze clar de cea capitalistă, făcând apel în primul rând la motivele raționale de comportare a cumpărătorilor potențiali și nu la instinctele elementare ale oamenilor. „Un cetățean, conștient de imperativele construirii socialismului multilateral dezvoltat, trebuie să fie și un cetățean care, departe de a practica ascetismul, să cunoască și să practice principiile unui consum rațional, adică ale unui consum care să contribuie la păstrarea sănătății, a capacității de muncă și creație, la dezvoltarea personalității și, în același timp, să țină seama de posibilitățile și realitățile economiei naționale” [24].

O lungă perioadă de timp, în anii `50, produsele alimentare s-au obţinut de bază de cartelă în cantităţi minime, situaţia ameliorându-se în anii `60 şi `70. La începutul anilor ’80 preţurile la alimente, servicii şi la bunuri de uz casnic şi cotidian, au început să crească, lipsurile alimentare au devenit cronice şi s-a reintrodus sistemul cu cartele. În numele alimentației raționale magazinele aveau rafturile goale mai mereu (Fig. 10), iar produsele de bază (zaharul, uleiul, carnea) erau raționalizate la 1 kg/lună de persoană. Populația petrecea nenumărate ore pe zi stând la cozi interminabile în faţa magazinelor, așteptând aprovizionarea (Fig. 11 şi 12). Pensionarii stăteau pe scăunele (Fig. 13). De obicei, produsele aduse nu erau suficiente pentru numărul de persoane care stăteau la coadă. Unii deveniseră profesioniști în a sta la coadă pentru a câștiga bani. Cumpărau carnea cu 37.5 lei kilogramul și o vindeau cu circa 100 lei kilogramul[25]. Se vindeau pachete din plastic cu mazăre, fasole, morcovi, ardei și o bucată de carne cu os de 200 grame. De sărbători se aduceau portocale și banane. Se formau cozi de 100-200 persoane pentru doar 4-5 portocale și un mănunchi de banane[26].  Produsele alimentare pentru export erau înlocuite pe piața internă cu surogate (nechezol, salam cu soia) sau subproduse fără căutare la export (picioare şi căpăţâni de porc, numite ironic de popor „adidași” şi „calculatoare”).

Deși fabricile de maşini se numărau printre marile realizări ale regimului, românii aşteptau ani de zile până le venea rândul să poată achiziţiona un automobil[27], iar benzina, raționalizată şi ea, era greu de găsit.

În decembrie 1980 intră în vigoare legea „pentru constituirea, repartizarea şi folosirea pe judeţe a resurselor pentru aprovizionarea populaţiei cu carne, lapte, legume şi fructe”. Consumul de alimente era raţionalizat în fiecare judeţ, circulaţia liberă a produselor fiind practic împiedicată. Pâinea se vindea în cantităţi limitate, ajungându-se la situaţii aberante ca o persoană să nu poată cumpăra acest produs decât din localitatea în care domicilia. În octombrie 1981, un alt decret „privind măsurile pentru prevenirea şi combaterea unor fapte care afectează buna aprovizionare a populaţiei”, stabilea pedepse cu închisoarea de la şase luni la cinci ani pentru „cumpărarea de la unităţile comerciale de stat şi cooperatiste, în scop de stocare, în cantităţi care depășeau nevoile consumului familial pe o perioadă de o lună” a unor produse de bază: făină, zahăr, ulei, mălai, orez, excepţie făcând doar legumele şi fructele pentru iarnă[28].

PERIOADA CAPITALISTĂ

Odată cu sfârșitul economiei de penurie în 1989, comerțul, cumpărarea și consumul, au reprezentat domenii de inovație majore în societatea bucureșteană și nu numai. Apare privatizarea, iar comerțul „explodează”, trotuarele sunt ocupate cu chioșcuri, tonete și gherete, iar multe dintre apartamentele de la parter ale blocurilor se transformă în magazine. Astfel, întreg orașul devine „Bucur Obor” generalizat în care se găsesc de toate peste tot, dar într-un mod haotic, luând amploare societatea de consum.

Consumerismul (sau consumismul) e un fenomen întâlnit la scară mondială, fiind specific ţărilor capitaliste. El a apărut în perioada anilor 1920-30, în SUA, ca soluție a afaceriștilor ce se confruntau cu problema superproducției de bunuri (datorată dezvoltării tehnologiei de producere), ce depășea cererea. O posibilă rezolvare a producției în exces ar fi fost reducerea zilei de muncă şi creşterea salariilor, astfel ca, producţia şi consumul, să ajungă la un echilibru, însă asta ar fi condus la mai mult timp liber pentru muncitori şi un standard mai înalt de trai. Săptămâna redusă de lucru, putea submina etica muncii şi putea agita radicalismul, ceea ce nici o organizație nu şi-ar fi dorit. Astfel, corporatiștii au decis că accentul trebuie să cadă pe muncă şi nu pe timpul liber. Producţia, nu mai urma să fie destinată satisfacerii nevoilor umane, ci urma să devină un scop în sine. Atunci ia naștere ideea lui Edward Bernays, de a prelua tehnicile de propagandă militară, dezvoltate în timpul Primului Război Mondial, şi de a le aplica în tehnica reclamei[29], realizând printre altele, încurajarea fumatului în rândul doamnelor, convingându-le că acest obicei portretizează emanciparea femeii.

Cum spuneam anterior, reclama la începutul secolului XX vorbea despre bunurile în sine, despre cum sunt făcute, la ce folosesc, etc. O dată cu epoca de consum, reclamele încetează să mai vorbească despre produse, ci despre relaţia dintre ele şi necesităţile noastre[30]. Astfel, în esență, mesajul tuturor reclamelor actuale este că drumul spre fericire este prin consumul de mărfuri, că, de fapt, vei deveni mai fericit, după cumpărare. Lucrurile materiale aduc fericirea până la un anumit nivel de confort (accesul la apă potabilă, la locuințe şi hrană), însă din acel moment omul nu mai simte nevoia consumului, aici intervenind rolul reclamei. Când îi întrebi pe oameni ce-i face fericiţi, bunurile sunt menţionate foarte rar. Capitalismul, înţelegând asta, a preluat imaginile vieţii dorite (conexiuni, socializare, prietenie, familie, intimitate, etc.) şi le-a conectat cu obiectele[31]. Astfel publicitatea obiectului s-a transformat într-o publicitate a imaginii, iar apoi într-una a ideilor (apar slogane de genul „Pentru o viață mai bună”, „Viața are gust”, etc.), totul transformându-se dintr-o chestiune de life-style, într-una de mind-style[32].

Dacă anii `90 au fost o perioadă de improvizație și informaţionalizare a comerțului în București, începând cu alegerile municipale din anul 2000, și cu intrarea marilor lanțuri de supermarket-uri occidentale (Carrefour, Billa, Metro, Selgros, etc.), peisajul cumpărării pare să se schimbe în sensul unei structurări accentuate.[33] Un alt fenomen care s-a dezvoltat în ultimii ani este cel al magazinelor sociale tip Economat, un proiect care își propune să ajute populația dezavantajată (în principal pensionarii). La fel de importantă a fost și eliminarea buticurilor de pe domeniul public, o acțiune inițiată de Primăria Capitalei, după anul 2000.[34]

În 1999 apare primul centru comercial de tip Mall în București, urmat până în prezent de încă şase. Interesant, e faptul că trei dintre acestea (București Mall, Plaza Romania, City Mall) s-au realizat pe structurile neterminate de regimul comunist ale Complexelor Agroalimentare, ce ar fi trebuit să deservească fiecare sector. Aceste complexe mai erau cunoscute în popor sub denumirea de „Circul foamei”, şi asta datorită cupolei fiecărei construcții (asemănătoare clădirii circului de stat) şi a lipsei hranei, tocmai într-un complex alimentar[35]. Astfel ele şi-au păstrat caracterul de alimentație (astăzi cu fastfood-uri şi restaurante) şi destinație publică (magazine) gândite inițial, dar transformate după model capitalist.

O altă formă de comerț începută încă din anii `90 ce continuă și astăzi, situată la polul opus mall-lui din punct de vedere al prestigiului, este aceea a complexelor comerciale Europa, Dragonul Roșu (Fig. 14). Acestea sunt locuri cunoscute de mulți pentru prețurile mici, calitatea proastă a produselor, în mare parte de origine asiatică și rata ridicată a infracționalității. Acest tip de comerț a generat o tipologie a vizitatorilor pieței, ei putând fii împărțiți în exploratori, chilipirgii și sacoşari[36]. Exploratorii sunt cei care vin în piață cu speranța de a găsi lucruri de calitate printre atâta marfă îndoielnică, chilipirgii sunt cei care fug de prețurile mari ale intermediarilor (căutând în general lucruri „ieftine” și nu neapărat „lucruri bune”), iar sacoşarii (Fig. 15) sunt micii întreprinzători care fac cumpărături pentru a-și aproviziona cu marfă magazinele.[37]

Pe toți cei de mai sus îi leagă aceiași nevoie, de consum, de a cumpăra bunuri cât mai multe, având aceiași mentalitate pe care o întâlnim și în cazul celor ce frecventează mall-urile (cu deosebirea că primii sunt mai săraci sau mai zgârciţi) (Fig. 16). Dacă cei care merg în mall, o fac cu mândrie, considerând că această practică ține de un statut social înalt, sperând chiar că poate se vor întâlni cu vreun cunoscut, cei ce frecventează piețele de genul „Europei”, se feresc de cele mai multe ori să spună de unde și-au făcut cumpărăturile, fiindu-le rușine de părerea celorlalți. Unicul țel, acela de a face shopping și de a arăta ce ai achiziționat, trebuie atins, indiferent dacă ești sărac sau bogat, pentru că nu funcția individuală de interes prin intermediul unui corpus de obiecte este importantă, ci aceea socială, de schimb, de comunicare, de distribuție a valorilor printr-un corpus de semne, asemănătoare limbajului în societatea primitivă[38].

Concluzii

Comerțul a jucat dintotdeauna un rol importat în viața bucureștenilor, dovadă fiind și toponimia multor străzi și zone care amintesc de diverse bresle meșteșugărești sau negustori. Acestea fac parte din memoria colectivă a locuitorilor, constituindu-se în repere urbane.

De-a lungul timpului, comerţul a cunoscut o evoluţie interesantă. Începând în urmă cu  două secole, când era bazat mai degrabă pe practica profesională, a acumulat treptat şi cunoştinţe teoretice, având în prezent noi orientări şi chiar un caracter specific odată cu instaurarea capitalismului. Astfel că, dacă baza de plecare a comerţului viza satisfacerea nevoilor reale ale oamenilor, în prezent comerţul răspunde unor nevoi create, induse.

Traseul neliniar al evoluției modului de a face cumpărături în București, din secolul XIX până în prezent, întrerupt de regimul comunist, poate face ca „foamea” post `89 să fie mult mai puternică, decât dacă lucrurile și-ar fi urmat cursul firesc. E adevărat că țările capitaliste se confruntă cu fenomenul consumului, însă cred că frustrările generate de lipsurile din perioada comunistă, ies la iveală mai puternic în actuala eră. Suntem asemenea Taniei[39], o tânără cubaneză ce are un șoc în momentul când ia contact cu societatea europeană. Obișnuită cu traiul auster din țara ei socialistă, unde mâncarea de bază era orezul și fasolea, ajunge în Marea Britanie la invitația unui prieten. Abundența produselor și a posibilităților de consum o copleșesc atât de tare, încât ea povestește cum toată ziua mânca hamburgeri, se uita la televizor și mergea prin magazine, la întoarcerea acasă cântărind cu 30 Kg mai mult. Același comportament poate fi observat şi la noi, în prezent, imediat după sfintele sărbători de Paşti şi de Crăciun, când după o perioadă de post, mulţi ajung în spitale din cauza excesului alimentar (însă această imaginea a „omului nemâncat” poate fi ușor transpusă şi la nivelul altor bunuri de consum).

Cu siguranţă că dorinţa de a cumpăra/poseda are un puternic resort instinctual; dorim să avem mai mult decât ceilalţi, pentru că asta ne diferenţiază, ne ridică cumva faţă de ei. Chiar dacă, după ce-ai obţinut lucrul dorit, de multe ori, conştientizezi că acesta nu îţi era atât de necesar, instinctul puternic de a poseda şi de a ne raporta la ce au alţii nu poate fi stăpânit. Într-o societate capitalistă, bazată pe productivitate şi competitivitate, dorinţa de cumpărare ne este insuflată în mod constant de mass media, care prin publicitate creează nevoi false. Prins în goana zilnică a modernităţii după obţinerea bunăstării materiale, omul nu mai reflectă asupra acestora, ci pur şi simplu acţionează în direcţia satisfacerii lor, tresărind ori de câte ori aude cuvintele: „reduceri”, „ofertă”, „nou” (Fig. 17).

Dacă în trecut pentru a vinde într-o prăvălie erau necesari trei ani de ucenicie, astăzi oricine poate face meseria aceasta. De multe ori, ea nu mai e văzută ca o profesie ci ca pe un job temporar pe care studenții îl practică pentru a face rost de bani în timpul facultății. Din această cauză dispare plăcerea de a vinde a angajaților din magazine, fapt resimţit atunci când cumpărătorul solicită informații și servicii suplimentare.

Negustorii ambulanți, care până aproape de jumătatea secolului al XX-lea animau peisajul bucureștean, sunt astăzi inexistenți (exceptându-i pe cei din tramvaie care vând șervețele parfumate, brichete și pansamente cu rivanol și evident, pe cei din piețe). Acest fapt se datorează probabil, în mare măsură, ritmului alert al vieții ce nu ne mai permite să ne oprim (pe stradă) din fuga cotidiană şi să cumpărăm cele necesare, iar pe de altă parte din cauza comportamentului „angrosist” ce ne împiedică să concepem că putem face cumpărături şi fără a umple cu vârf un cărucior la supermarket.

 autor: Ionescu Robert Mihai – Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” Bucureşti – Facultatea de Urbanism – Master Peisaj şi Teritoriu

Bibliografie

Cărţi

• BAUDRILLARD, Jean, Societatea de consum – Mituri şi structuri, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2005
• BILCIURESCU, Victor, București şi bucureșteni de ieri şi de azi, Editura Paideia, București, 2003
• CHELCEA, Liviu, MATEESCU, Oana (coord.), Economia informală în Romania: Pieţe, practici sociale şi transformări ale statului după 1989, Paideia, Bucureşti, 2004
• COSTESCU, George, Bucureștii Vechiului Regat, Editura Universul, București, 1944
• GIURESCU, C. Constantin, Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Editura Pentru Literatură, București, 1966
• MIHĂILESCU, Vintilă (coord.), Etnografii urbane: Cotidianul văzut de aproape, Editura Polirom, Bucureşti, 2009
• MAJURU, Adrian, București: Diurn şi nocturn, Curtea Veche, București, 2009
• MAJURU, Adrian, București – Povestea unei geografii umane, Editura Institutului Cultural Roman, București, 2007
• Pandele, Andrei, Martorul-surpriză: fotografii necenzurate din comunism, Editura Compania, București, 2009
• Petcu, Marian, Istoria jurnalismului si a publicităţii în România, Editura Polirom, Iași, 2007
• POTRA, George, Din Bucureștii de altădată, Imprimeriile „Curentul”, București, 1941
• ZAMANI, Lelia, Negustori, negustorași şi negustoreli în vechiul București, Editura Vremea, București, 2009
• ZAMANI, Lelia, Oameni şi locuri din vechiul București, Editura Vremea, București, 2008

Site-uri web

• http://oxforddictionaries.com
• http://www.romlit.ro
• http://www.jurnalul.ro
• http://metropotam.ro
• http://www.adplayers.ro
• http://ro.wikisource.org
• http://www.comunismulinromania.ro
• http://www.revista22.ro
• http://ro.wikipedia.org

Filme

• Surplus: Terrorized Into Being Consumers, regia Erik Gandini, Suedia, 2003
• Psywar, regia Scott Noble, Canada, 2010