Sunt destul de hârşit, ca jurnalist, prin şleaurile şi scaieţii ştirilor de tot felul, ca să pot face unele distincţii elementare între diversiune şi diversitate. Ştiu, aşadar, că nu orice zboară e avion şi că o realitate statistică nu exprimă întotdeauna adevărul.
Deci pot să spun, fără riscul de a greşi, că Biserica Ortodoxă Română este supusă unui asediu voluntar, interesat, în care e folosită ca muniţie ignoranţa oamenilor în materie de istorie şi credinţă. Pricina acestui asediu masiv, concertat, este acela că Biserica Ortodoxă a rămas, încă, un factor puternic de polarizare a conştiinţei şi conştiinţelor naţionale, un baraj în faţa agresiunilor fără chip care urmăresc stingerea identităţii noastre. Căci un popor fără identitate, fără conştiinţă de sine, e o comunitate de mankurţi pe care nu trebuie să-i păzeşti ca să nu fugă sau să nu se revolte.
Văd, ştiu, în acelaşi timp, câtă putreziciune se ascunde în spatele multor sutane şi câtă corupţie macină din interior instituţia. Nu mă las tulburat în credinţă de toate acestea şi încă aştept ca biserica să se purifice din interior, căci în interior i s-au dat cele mai perfide lovituri, prin infiltrarea „sub acoperire” a preoţilor-securişti. „Infecţia” semănată de aceştia în perioada stalinistă, şi mai apoi socialistă, continuă să facă ravagii, pentru că a fost o infecţie virală şi, într-un fel, ereditară, în funcţie de nivelul de la care a pornit şi de direcţia specifică în care a fost orientat „proiectul”. Îngrijorarea stârnită de aceşti clerici cu grade este mai mică însă decât încrederea pe care mi-o dau ceilalţi – poate mai puţini – purtători ai Cuvântului lui Dumnezeu, preoţi al căror interes profund şi prioritar este tocmai acesta, propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, în pofida şi împotriva, uneori, a propriilor confraţi.
De aceea nu mă revoltă ideea unei Catedrale a Mântuirii Neamului, ba chiar dimpotrivă. Fie şi numai pentru faptul că ideea i-a aparţinut lui Mihai Eminescu, încă din 1881, în contextul în care la Bucureşti se punea problema înfiinţării unei mitropolii catolice şi a unei catedrale pe măsură, având în vedere religia lui Carol I. Eminescu a intervenit public, spunând că regele trebuie să aleagă între a fi de partea religiei supuşilor săi sau de partea religiei familiei sale. Spre onoarea sa, nu a aprobat înfiinţarea catedralei catolice. În această situaţie, Eminescu a venit cu ideea înfiinţării unei catedrale ortodoxe a mântuirii neamului. Mai mult, el a propus şi soluţia de finanţare, şi anume loteria română. Ideea a fost preluată şi dezvoltată de primul patriarh al României, Miron Cristea, dar şi de data asta a rămas doar în faza de proiect.
Nu resping, aşadar, existenţa unei Catedrale a Mântuirii Neamului, pentru că o asemenea clădire-simbol, corespunzătoare rangului nostru în ortodoxie, a constituit, din secolul al XIX-lea încoace, o preocupare permanentă, permanent amânată, în favoarea altor priorităţi. Câtă deşertăciune lumească se ascunde acum în spatele acestei iniţiative, nu ştiu. Dar ştiu că uneori Dumnezeu acţionează, în lucrarea sa, chiar prin intermediul păcătoşilor şi a slăbiciunii omeneşti, dacă impulsul este dat de forţa multor rugăciuni acumulate, sau chiar numai a unei singure rugăciuni. Nu judec eu lucrurile acestea, ele ţin de un alt palier, acoperit de multe necunoscute sau, poate, protejat de taină. Vom vedea şi vom judeca după ce lucrul va fi înfăptuit sau nu. Fie el mall sau catedrală.
P.S. Rândurile de mai sus mi-au prilejuite de apariţia, în revista FINANŢIŞTII, a unui articol interesant despre „Afacerile Bisericii în vreme de criză”, articol pe care, de altfel, l-am preluat şi pe CERTITUDINEA. Sunt convins de veridicitatea cifrelor dar, aşa cum am spus, rămân la convingerea că o realitate statistică nu exprimă întotdeauna adevărul…
