1908
Opere complete de Ion Luca Caragiale
Nebun să fii şi să nu hohoteşti citind Caragiale, căci, de fapt, de cine rîzi? De tine rîzi.
Se spune: „domle, trăim ca-n Caragiale!”, de fapt, se spune: „domle, trăim tot în aceeaşi mahala”. Fiindcă politica, viaţa, trăncăneala, minciuna, şmecheria noi le perpetuăm, de aceea sînt aceleaşi, nu s-au schimbat şi uite că n-au cum să se schimbe aşa de pe un secol pe altul. Firea românilor, cea reală, face actuală, opera de ficţiune a lui Caragiale. Constatarea asta dă motor de limbariţă obsesiilor, dar nu explică rezistenţa în timp o operei însăşi. Caragiale şi-a construit, este întîiul, cu metodă universul său literar (Ioana Pârvulescu – Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale (2011). Cum arată această lume construită de Caragiale? Necoaptă. Fără dorinţă reală de a se maturiza. O lume ce trăieşte din trăncăneală. Se hrăneşte cu vorbe, se trezeşte, visează, lucrează vorbe. Berăria este instituţia supremă. Lume fără conştiinţă. Lume care nu cunoaşte cu adevărat nimic, darminte exemplul şi morala. Lume care „citează” oameni şi fapte pe care n-au chef să le afle cu adevărat. E o lume a carnavalului continuu şi cui i-ar trece prin minte ca acesta să se încheie? Citeşte o dată şi ia-o de la început. Anatomia lumii instinctuale, maturii rămaşi copii, reacţii nevricoase. Urcuşul seducător al absurdului: „Căldură mare”, „Ţal”, „Ultima emisiune”, „Moşii – table de materii”, Grand Hotel „Victoria Română”. „A se slăbi!” că nu-ţi place. Vin comediile cele mari, bibicule! Deşi-ţi vine să intri „în viaţă” şi să opreşti eroii din mecanica lor, lasă-i să moară proşti! „O scrisoare pierdută” este comedia alegerilor de deputat într-un oraş de provincie. În nesfîrşita farsă „D’ale carnavalului” cine-i prost să vrea să rupă cu ce-i mai sfînt pe lume, amorul? Nimeni. Nici Pampon şi Crăcănel, cei doi încornoraţi, pentru care amorul e declaraţie de bonton, nici Didina şi Miţa, cele două întreţinute, darminte Nae Girimea, care întreţine focul sacru cînd uneia, cînd celeilalte? E drama plăcerii, nici o tragedie! „O noapte furtunoasă” este comedia confuziilor, cu eroi hrăniţi de mofturi de Iunion şi de romane de consum. Şi cum poţi să te simţi altfel decît vînat? E nebunie? E comedie. O idee îţi faci pe un asemenea traseu. Lumea aceasta comică de duplicităţi şi mofturi, musai s-o închei cu „1 Aprilie”, unde graniţele lumii farsei se sparg şi-şi înghit hohotul. Mitică e ucis de o bestie, unu ce nu ştie de glumă. Grav. Tragedie.
Ai hohotit la Caragiale? „Ai trăit”. Eşti cucerit. Eşti halit.
Apropo, abia după zeci de ani logoreicilor lui Caragiale, îi „răspunde” taciturnul Spirache Necşulescu din „Titanic vals” (1932). Acesta este ales deputat tocmai fiindcă cere să nu fie ales. Farsa lumii acesteia e nesfîrşită: tăcerea, refuzul sînt considerate strategii. Perversă lume, nene Iancule!
Cartea îi place lui Iulian Comănescu, analist media:
„Creangă ne-a creat trecutul, dar Caragiale ne-a inventat viitorul. Înainte de primul, n-aveam istorie, oricât s-au chinuit Şcoala Ardeleană şi toţi ceilalţi să producă nişte cărţoaie ca alea din Vest, prin ele nu se prea întâmplă nimic. Creangă a suplinit cu chestii fabuloase, “Povestea porcului” şi tot restul. În schimb, Ion Luca e – vorba lui Joyce, că tot am zis de istorie – un coşmar din care nu ne putem trezi. De ceva vreme mă joc căutând în “Cimitirul din Praga” şi “Bel Ami” tonomatul asasin şi mâncăcios, dementul susţinător al puterii predispus la o convertire imediată, vestala dilie de talk-show, moderatorul arivist şi lipsit de talent. Dar locurile sunt, cumva, toate ocupate din cauza lui Caragiale. Însăşi familiaritatea cu care toată România îi spune “Nenea Iancu” are ceva involuntar caragialesc în ea.”
© Copyright - Bucurestii Vechi si Noi