Căldura excesivă declanşează uneori întrebări absurde (ca să nu zic tâmpite), la care nimeni nu poate răspunde. Deşi nu este exclus ca un alt potop termic să declanşeze şi răspunsurile. Eu sunt la prima etapă. Brusc, la peste 35 de grade Celsius, mi-am dat seama că nu mi-am lămurit niciodată pe deplin (de fapt, cred că nu mi-am lămurit-o deloc!) problema valorii unei opera de artă, în raport cu o creaţie a naturii sau a lui Dumnezeu. Sau, mai exact, raportul dintre natura moartă şi natura vie.
Un buchet de anemone, pictat de Luchian, îl cumperi de la o galerie sau de la o casă de licitaţii cu câteva zeci de mii de euro. Un buchet de anemone naturale îl cumperi de la o ţigancă din piaţă, cu câţiva lei (noi). Pare firesc, la o primă vedere, deoarece tabloul este unicat, pe când anemonele naturale sunt produse de serie, ca să zicem aşa. Ele cresc în grădină şi nu trebuie să ai studii sau practică de pictor pentru a le realiza, trebuie să fii doar un bun grădinar.
Şi totuşi, nu ajunge întreg bugetul pământului ca să creezi cap-coadă o singură anemonă naturală. Iar în privinţa frumuseţii unei flori pictate, în comparaţie cu una vie, iarăşi lucrurile sunt clare şi categoric în favoarea celei din urmă. În această perspectivă, putem considera că toate florile pictate, ale tuturor artiştilor lumii, sunt nişte falsuri ordinare. Şi totuşi ele sunt de sute sau de mii de ori mai scumpe decât originalele.
Mă gândesc (tot din cauza căldurii) că acelaşi lucru e valabil pentru portrete. Întrucât chipurile, ca şi florile, peisajele, casele, pământul şi, probabil, întregul univers, sunt trecătoare şi perisabile, omul a simţit nevoia să imortalizeze, faustian, un moment al acestei treceri. Unul care i s-a părut lui frumos sau interesant. Da, dar, în clipa imediat următoare, vine Mefisto şi zice: “Ai încălcat clauza contractului. Dă-mi viaţa!”. Nu ştiu dacă Dumnezeu mai face vreo intervenţie în anulare în asemenea cazuri (Goethe zice că da), cert este că viaţa celor mai mari artişti ai lumii a fost un calvar. Unii au fost pedepsiţi cu sărăcia cruntă, alţii cu tulburări de comportament, generatoare de întrebări stupide, gen “Perche non parla?”.
Pe urmă, Dumnezeu (sau Opoziţia), fie ca să-i mai tempereze pe artişti, în râvna lor falimentară de a produce replici ale Creaţiei, fie dintr-o pornire sadică, i-a lăsat pe oameni să inventeze dagherotipul (strămoşul aparatului foto). Aici a apărut gâlceava. Mai întâi artiştii, ca să nu-şi piardă pâinea şi statutul social, au intrat în polemică discretă cu Dumnezeu şi au început să picteze impresii, încercând să transpună pe pânză ceea ce simţeau ei când priveau ceva. Aşa a apărut impresionismul. Pe urmă, adică după ce au rezolvat problema cu dagherotipul şi cu Dumnezeu, au început să se certe stilistic între ei, inventând fel de fel de moduri de expresie, fiecare încercând să fie altfel decât celălalt.
Toată vânzoleala asta a dat o pâine de mâncat criticilor şi vânzătorilor de artă, care au început să-i aranjeze, să-i clasifice, să le dea note şi cote şi să-i scoată la mezat. Şi au trăit cu toţii fericiţi, până la adânci bătrâneţi, adică până în ziua de azi, când nimeni nu mai înţelege nimic, dar toată lumea continuă să se comporte ca şi când ar înţelege totul. Problema raportului dintre original şi fals s-a complicat atât de mult încât nici cei care vând, nici cei care cumpără nu mai ştiu ce vând şi ce cumpără iar conceptual de valoare şi-a pierdut înţelesul. De pildă, o copie foarte proastă făcută de Van Gogh, după Rembrandt, se vinde prin licitaţii cu milioane de euro, deşi ea nu are valoare nici ca original, nici ca replică sau copie. E pur şi simplu o lucrare foarte proastă, în ambele ipostaze…
Nu e bună căldura. Mă duc să-mi cumpăr nişte flori din piaţă…
Sursă: FINANŢIŞTII
Titlul original: „Original şi fals la 35 de grade Celsius”
