Ciudat! În Bucureşti a avut loc vernisajul unei expoziţii istorice (Marcel Iancu – Un visionnaire de l’art moderne) şi presa încă tace. La o adică, aproape că este firesc, având în vedere nivelul de percepţie al culturii în general, al artei plastice în special şi al lui Marcel Inacu în particular. Şi nu mă refer la nivelul de percepţie în sensul larg, public, ci în acela restrâns, al specialiştilor care dau note de trecere evenimentelor de acest gen. Sunt sigur că ar fi avut unde să semnaleze anvergura unei expoziţii fără precedent în ceea ce-l priveşte pe Marcel Iancu, mai ales că aceasta a fost anunţată în mediul online.
La vernisajul din 25 mai de la Swan Office & Technology Park (Pipera), au fost maximum 50 de persoane, unele venite din provincie (criticul de artă Cătălin Davidescu, de pildă, care a venit de la Craiova special pentru Marcel Iancu).
Am constatat că o parte din publicul, şi aşa restrâns, prezent la vernisaj, nici nu prea ştia că Marcel Iancu a fost pictor, iar altă parte habar n-avea că a fost şi arhitect.
Despre anvergura sa uriaşă în epocă, dar şi în istoria artei universale, nici nu se pune problema ca lucrurile să fi fost lămurite. Semnalez în treacăt că, în 1916, la Zurich, Marcel Iancu, împreună cu Tristan Tzara, Hugo Ball, Emmy Hennings, Jean Arp, Miliţa Petraşcu (o altă mare nedreptăţită a memoriei noastre culturale), Arthur Segal, Richard Huelsenbeck, au fondat, la Zurich, celebrul Cabaret Voltaire, locul de naştere al mişcării Dada. Un amănunt trecut cu vederea în biografia artistică a lui Marcel Iancu este şi acela că urma să se dedice cu precădere sculpturii. Într-o mărturisire din 1957, Jean Arp spunea că l-a cunoscut pe Iancu la Zurich, în 1916, când artistul „studia arhitectura la Şcoala Politehnică, la profesorul Moser dar, puţin după aceea, el a abandonat aceste studii, pentru a se dedica în întregime sculpturii, realizării măştilor dada, picturii şi femeilor frumoase”. Şi tot Jean Arp îi reproşa, patetic, în finalul acelei confesiuni: „De ce, dragul meu Iancu, n-ai continuat să dăruieşti lumii sculpturile tale?… Ce au devenit aceste sculpturi? Mai există vreuna? Aceste opere erau profetice sub multe aspecte. Eu, atunci, preferam arta geometrică. Dar tu ai avut dreptate. Tu, arhitectul din tine, ai prevăzut epoca fabulaţiei pure”.
Ca arhitect, Marcel Iancu a schimbat, prin cele 40-50 de clădiri pe care le-a proiectat, faţa Bucureştiului, dându-i o amprentă care nu mai semăna nici cu Parisul sfârşitului de secol XIX (căruia îi era tributar), nici cu Art Nouveau-ul care devenise o modă în Europa, nici cu ulteriorul stil Art Deco, consacrat în 1925. Stilul lui Marcel Iancu era doar al lui Marcel Iancu, chiar dacă, neavând terminate studiile de arhitectură, proiectele sale erau girate de semnătura fratelui său Jules. O parte dintre aceste clădiri sunt prezente, prin fotografii de epocă şi câteva machete, la expoziţia de la Swan Office.
Expoziţia a fost, aşa cum spuneam, istorică, pentru că niciodată, nici în timpul vieţii, nici după moarte (1984) Marcel Iancu nu a fost prezent într-o expoziţie cu atât de multe lucrări (peste 150), în toate manierele de abordare care i-au fost specifice şi din toate perioadele creaţiei sale (1916-1983). Aşadar, orice iubitor de artă care doreşte să aibă o perspectivă corectă asupra altitudinii şi amplitudinii acestui mare creator, ar trebui să vadă expoziţia organizată de Colors Art, chiar dacă se află în Pipera şi nu în centrul Bucureştilor, unde s-ar fi cuvenit. Dar asta e o altă discuţie, care vizează exclusiv raportul iniţiatorului (Lucian Georgescu) cu memoria lui Marcel Iancu, nu relaţia noastră cu creaţia aceluiaşi. A vizita această expoziţie capătă valoarea unui pelerinaj pentru cei care pretind că-i cunosc şi-i apreciază valoarea, dar şi un mod de a-i delimita pe « credincioşi » de « farisei ».
Sursă: FINANŢIŞTII
