Destinul lui Adrian Marino între literatură şi literaţi:
Viaţa unui om singur – un eveniment editorial comentat de Emil Nicolae
1. Dacă am ţine seama de reacţiile grăbite şi numeroase care au
apărut în presă chiar înainte de ieşirea de sub tipar a volumului de
memorii Viaţa unui om singur de Adrian Marino (Editura Polirom, Iaşi,
2010; 526 p.), am putea crede că asistăm la un fenomen cultural totodată
important şi benefic. Respectiv, resuscitarea interesului pentru o
personalitate de marcă a literaturii noastre şi pentru opera ei. Din păcate,
imediat s-a văzut că lucrurile nu stau tocmai aşa: la puţinele fragmente
lăsate „să transpire” de sub teascuri – şi acestea alese cu grija de a fi cât
mai „scandaloase”, dintr-o pură strategie de marketing editorial – am avut
o mulţime de comentarii ignare şi băşcălioase, câteva aplauze dinspre
zona frustraţilor şi niscaiva mârâituri dinspre „grupurile de interese”
vizate, două sau trei opinii condescendente şi foarte puţine intervenţii cu
adevărat pertinente. Oricum, nu e chiar în regulă să te bagi în vorbă doar
pe baza unor decupaje scurtisime (cu excepţia celor două pagini din
România literară, extrase din capitolul în care Adrian Marino îşi explică
„singurătatea”), până nu ai toată cartea pe masă. Dar, ajutată de
binecunoscutul „specific” românesc, manevra de piaţă şi-a atins scopul şi
cererea de tiraj s-a mărit simţitor, stimulată deopotrivă de iniţiaţi şi de
chibiţi.
Acum, dacă e să mă opresc, totuşi, asupra unor asemenea
„păreri”, le prefer pe acelea exprimate de persoane care s-ar înscrie în
prima categorie şi voi motiva de ce. Undeva, în memoriile sale, Adrian
Marino remarcă foarte buna relaţie pe care a avut-o cu familia Alina
Mungiu şi Andrei Pippidi. Aşa că, atunci când scria de la Oxford (în 10
februarie a.c.) rândurile următoare, Alina Mungiu-Pippidi cunoştea
măcar „spiritul” cărţii aflate sub tipar în acel moment, ceea ce s-a
adeverit după apariţie: „… Aş vrea să dau doar un avertisment în spiritul
lui Adrian Marino. Îmi pare bine că nu a văzut degradarea accelerată a
culturii noastre în anii din urmă: căderea de tiraje, marketizarea,
provincializarea, degradarea limbii printr-o invazie de traduceri
subcalitative şi de critică literară vulgarizatoare. Dar văzuse deja destul şi
era profund oripilat de ambele tendinţe principale din cultura noastră
actuală. Pentru că tendinţa raţionalistă, critică şi europeană, pe care o
ilustra el, şi ai cărei reprezentanţi în secolul XX oricum sunt o minoritate,
nu are azi decât un număr infim de urmaşi – şi mă tem că vor sfârşi toţi
prin a deveni nişte exilaţi. /…/ Lumea nu ştie, dar el (Adrian Marino) era
cel mai tradus şi mai publicat umanist al nostru în străinătate, deşi în
România a trăit mereu la limita supravieţuirii. Războiul nu se duce la noi,
azi, pentru spiritul occidental al culturii române, o cauză pierdută… Ci
între două tendinţe cu totul neaoşe. Prima este naţionalismul ortodox
cultural, care s-a extins cu preţul dezvoltării accentelor kitsch – încât s-a
ajuns ca bolnavi mintal scăpaţi de sub autoritatea terapeutului lor (şi care
nu îşi iau medicamentele la vreme) să ţină conferinţe publice, să scrie
cărţi care pot cel mult să servească la diagnostic şi să profetizeze prin
interviuri, asta când nu vin cu propuneri de lege, cerând statului să facă
una sau alta. /…/ A doua tendinţă este occidentalismul de consum, ceea
ce, în Jurnalul de la Pătiniş, Noica numea civilizaţia untului. Cred că nu
mai e nici o îndoială că avertismetele lui (Adrian Marino) nu au servit la
nimic şi am sucombat mai cu toţii acestei civilizaţii…”.
Pe de altă parte, cu promisiunea că va reveni după ce va citi
cartea, Vladimir Tismăneanu avertizează pe blogul propriu (în 12
februarie a.c.): „Un erudit de talia lui Marino se aştepta, evident, la mai
multă recunoaştere şi recunoştinţă. Nu mă pot surprinde, aşadar, reacţiile
sale caustice faţă de alte figuri de succes. Contextualizarea însă e, acum,
esenţială. /…/ Oameni care n-au pus mâna pe o carte de A. Marino se
trezesc dând lecţii în numele lui. Ignarii insolenţi au devenit specialişti în
Adorno şi îl admonestează pe Andrei Pleşu. Ba mai vine câte un jurnalist
însetat de rating să-l compare, inept, pe A. Marino cu un istoric
contemporan, fost şi actual demnitar, pornit pe calea unei alarmante autocompătimiri.
Ambii, pasămite, victime ale <intelectualilor cu spectrul
(poate ‘sceptrul’?! – n.m.) puterii în mînă> (păltinişeni, băsescieni, icerişti,
ghedesişti, ştiţi Dvs.). Spectacol rizibil, grotesc, ba chiar obscen… El
ignoră ceea ce aş putea numi orgoliul solitar al lui Adrian Marino, poziţia
sa de outsider în lumea culturală, un subiect care ar trebui explorat
separat…”.
Nu e greu de înţeles că, în aceste discuţii preliminare, se
prefigurează cel puţin două moduri de a folosi / manipula cartea lui
Adrian Marino: unul superior, argumentând prin idei, situaţii şi personaje
distanţa dramatică la care ne aflăm faţă de perspectiva europeană pe care
şi-o dorea autorul; şi altul derizoriu, colportând fraze, sentinţe şi încercări
de portretizare critice la nivelul bârfelor sau al răfuielilor conjuncturale.
În ambele cazuri, însă, e nevoie de suportul „autorităţii”, de cunoaşterea
dimensiunii intelectuale reale a celui citat / invocat. Căci, într-o ţară plină
de „specialişti” în toate şi în orice, unde critica se confundă lesne cu
înjurătura – exerciţiu la îndemâna oricui -, e bine de precizat, totuşi, cine
„zice” (scrie). Aşa că îmi fac datoria să rezum aici activitatea lui Adrian
Marino (1921, Iaşi – 2005, Cluj), fie şi pentru cititorul care s-ar întâlni
întâmplător cu opiniile provenind dintr-o parte sau din cealaltă.
Ca asistent al lui G. Călinescu (1945-1947), dacă nu ar fi fost
obligat să suporte 14 ani de recluziune (8 ca deţinut politic şi încă 6 de
domiciliu obligatoriu), probabil că ar fi devenit un foarte bun istoric
literar, după cum o atestă eseul biografic Viaţa lui Alexandru
Macedonski, cu care şi-a susţinut doctoratul în 1947 (tip. 1966) şi,
ulterior, studiul Opera lui Alexandru Macedonski (1967). Numai că, dea
lungul anilor de detenţie, în speranţa că va fi cândva „liber”, Adrian
Marino şi-a conceput un alt construct în domeniu: critica ideilor literare.
Fără să aibă vreodată „carte de muncă”, după ieşirea din închisoare şi
D.O., el s-a concentrat pe un proiect aproape fără seamăn în trecutul şi
prezentul românesc (având un corespondent, poate, doar în ceea ce
încercase pe nedrept uitatul şi ironizatul Mihail Dragomirescu la
începutul secolului XX şi, mai tîrziu, în scrierile sale, Tudor Vianu). Pe
acest drum s-a născut, pas cu pas / carte cu carte, un ansamblu teoretic
singular (sic!) în România: Modern, modernism, modernitate (1969),
Clasicism, baroc, romantism (colab., 1971), Dicţionar de idei literare, I
(A-G) (1973), Critica ideilor literare (1974), Hermeneutica lui Mircea
Eliade (1980), Hermeneutica ideii de literatură (1987), Biografia ideii
de literatură (vol. I-VI, 1991-2000). La care se adăugă alte titluri,
apărute întîi în străinătate sau netraduse încă în limba română: Etiemble
ou Le Comparatisme militant (Paris, 1982), Tendances esthetiques (în
Les avant-gardes litteraires au XX-ieme siecle. II. Theorie, Budapesta,
1984), Comparatisme et theorie de la litterature (Paris, 1988; rom.
1998), Teoria della letteratura (Bologna, 1994). Iar în fundal,
configurând şi susţinând „europenismul” acestui proiect: Ole! Espana!
(1974), Carnete europene (1976), Prezenţe româneşti şi realităţi
europene (1978), Litterature roumaine – litteratures occidentales.
Rencontres (1982). După revoluţie, implicarea ideologică militantă
devine mai evidentă, în prelungirea celor de mai sus: Pentru Europa:
integrarea României. Aspecte ideologice şi culturale (1995), Politică şi
cultură. Pentru o nouă cultură română (1996), Cenzura în România
(2000), Al treilea discurs. Cultură, ideologie şi politică în România (în
dialog cu Sorin Antohi, 2001).
Iată „raftul” de bibliotecă purtând semnătura lui Adrian Marino şi
care nu trebuie uitat când îi citim memoriile. Chiar dacă, pe măsură ce îşi
analizează condiţia existenţială, autorul ajunge să-şi trateze oarecum
„masochist” propria operă: „Aş vrea <să fug> definitiv dintr-o lume care
nu mi-a dat nici o satisfacţie. Am recunoscut, de multe ori, că singurul
vinovat sunt eu însumi. Dar, acum, la sfârşitul unei vieţi, când i se pot
observa cu destulă claritate toate împlinirile şi mai ales ratările, ce
importanţă mai are cine este sau nu adevăratul <vinovat>? Rezultatul
final poate părea cel puţin paradoxal, chiar absurd. Şi totuşi cum nu se
poate mai firesc. Indiferenţa mea profundă faţă de opinia literară – într-o
cultură minoră, doar de poeţi şi publicişti – se dublează şi creşte odată cu
dezinteresul şi indiferenţa faţă de propriile cărţi, publicate, redactate sau
concepute pînă în 1989. Adevărul este că <am renunţat>, în esenţă şi în
conştiinţa mea la ele. Nu-mi mai <plac> şi nu mă mai <interesează> în
mod profund, organic. Au devenit tot mai <străine> de mine. Eu însumi
eram tot mai <străin> de propriul meu trecut <literar>, care m-a falsificat
şi denaturat în cea mai mare parte. O obsesie apăsătoare.” (v. Viaţa...).
În ce mă priveşte, mă interesează Viaţa unui
om singur pentru că am crescut şi m-am format în
preajma cărţilor lui Adrian Marino, fără să-l fi cunoscut
vreodată personal, deşi mi-am dorit-o. Deci nu pot / nu
vreau / nu-mi vine / n-am dreptul să-i ignor atitudinea.
În anul 1966, când se publica Viaţa lui Alexandru
Macedonski, elevul care eram a avut la îndemână un
model excepţional de interpretare şi documentare, cum
încă nu apăruse altul în istoriografia literară postbelică
(comparabil doar cu monografiile mai vechi ale lui G. Călinescu, despre
Eminescu şi Creangă). Iar în anul următor, această referinţă era
completată cu Opera lui Alexandru Macedonski. Pe de altă parte, de-a
lungul timpului şi în orizontul bibliografiei româneşti, preocupările mele
de teorie literară şi-au găsit un suport tot în scrierile lui Adrian Marino
(în rest, beneficiind doar de traducerile apărute la Editura Univers). La
toate astea, desigur, se adaugă o anumită curiozitatea pentru ceea ce se
numeşte „viaţa literară” din spatele textelor, în mare parte neglijată de
istoriile făcute la noi doar pe seama textelor (cu excepţia „portretistului”
G. Călinescu, care a folosit-o ici şi colo în celebra lui Istorie…).
Şi aici, deja, trebuie să fac o precizare în plus. În condiţii
normale, adică fără opresiunea politică instituţionalizată (prin cenzură,
supraveghere, dictat etc.), pot rămâne în afara istoriei literaturii, întradevăr,
doar unele detalii mai mult sau mai puţin importante (opinii
subiective, bârfe, nemulţumiri etc.). Dar perioada la care se referă
preponderent Adrian Marino (1945-1999, interval acoperit de memoriile
sale) însumează: aproape o jumătate de secol de acerb control ideologic,
pe parcursul căruia o bună parte din „facerea” literaturii nu putea fi spusă
/ scrisă în istoriile oficiale; şi încă aproape un deceniu de confuzie postrevoluţionară,
nedezbărată complet de apucăturile securisto-comuniste,
de tentaţia extremismului, de abuzuri şi de falsificări axiologice. Or, toate
lucrurile astea se cereau scoase la lumină pentru o mai bună înţelegere a
realităţii. În mod firesc, memoriile lui Adrian Marino plimbă o grilă
subiectivă peste acest tablou, dar ceea ce ele înregistrează nu trebuie
confundat cu o simplă „bombăneală” vindicativă şi nici folosit ca atare.
2. În anul 1993, Adrian Marino avea deja scrisă o primă formă a
memoriilor sale de până în 1989, numărând aproximativ 1400 de pagini!
I se părea prea mult şi, pe deasupra, „prea anecdotic, prea istoric, prea
factologic” – mărturisea într-o convorbire cu Mircea Iorgulescu (la Radio
Europa Liberă, în 10 mai 1997) -, dorindu-şi o versiune care să fie mai
curând „o autobiografie pur intelectuală, ideologică şi culturală”. Tenace
şi serios, cum îl ştiau cei apropiaţi, s-a apucat de treabă şi în 1999, cu
completările din experienţa anilor postrevoluţionari, cartea Viaţa unui
om singur era deja gata. Nu s-a grăbit să o publice. Dimpotrivă, a
împuternicit-o pe doamna Lidia Bote (autoare a cel puţin două referinţe
fundamentale: Simbolismul românesc, studiu din 1966, şi Antologia
poeziei simboliste româneşti, 1972), soţia şi legatara sa testamentară, să
trimită manusrisul la tipar abia la cinci ani de la moartea lui („… când va
fi o perspectivă mai calmă asupra lucrurilor, când se va privi cu alţi ochi.
Alţii lasă clauze de 40-50 de ani, eu, fiind mai liberal, pun o clauză mai
mică, de numai cinci ani.” – v. interviul cu poetul Ioan Mureşan, în EVZ /
nov. 2002). Şi acum cartea se află pe piaţă. Dar cine vrea să aibă „o
perspectivă mai calmă” asupra ei, ar trebui să înceapă lectura cam de la
jumătate încolo, respectiv de la capitolul „Singurătatea culturală”. În
acest fel vor fi receptate mai bine şi mai pregnant în primul rând
sentinţele teoretice / abstracte ale (auto)analizei pe care o face Adrian
Marino situaţiei dinainte şi de după 1989. Decupez câteva, de o mare
gravitate, profunzime şi actualitate: „Visam o cultură română solidă,
rezistentă, <originală> în felul său şi mă lovean doar de compilaţii,
sincronizări mecanice, alinieri docile şi minore la ultima modă
intelectuală. Mimetismul face şi azi, în continuare, ravagii. /…/ Un motiv
în plus de a rămâne postum cu această Viaţă. Povestea construcţiei unei
alte mentalităţi culturale, în total contratimp istoric. Povestea vieţii
intelectuale a unui om singur, care crede în intransigenţă, în muncă şi
studiu organizat, în continuitate şi tenacitate constructivă.”; „Adevărata
criză a culturii româneşti moderne este că o mie de inşi (cifră simbolică)
trebuie să facă <de toate>: şi cultură şi literatură şi politică şi publicistică
şi administraţie culturală şi multe altele în acelaşi timp. De unde o
improvizare şi o cârpeală permanente. /…/ Evident, nimeni nu gândea în
acest mod. Mă găseam deci din nou singur. Un om singur gândea, pe
cont propriu, cum ar trebui să fie cultura română. O temă care de fapt nu
interesa pe nimeni cu adevărat.”; „Nu mă regăseam, mă simţeam chiar
străin, în această lume de <poeţi>. De fapt versificatori care continuau
tradiţionala <jale> românească, eternul <cântat din frunză>, <doina>
plurimilenară cântată din fluier lângă o <turmă de mioare>. Pentru mine
era o dovadă evidentă a persistenţei fondului arhaic, primitiv,
<premodern> (cu o formulă eufemistică) a României tradiţionale. Deci,
la antipodul întregii mele viziuni despre <România viitoare> şi a culturii
sale. Nu o poezie spontană şi naturală ne lipsea, ci o cultură solidă şi bine
organizată. Ce se putea aştepta de la un popor iremediabil contemplativ,
liric, pasiv şi plângăreţ? Nimic ferm, constructiv, rezistent, integrat
societăţii moderne globale.”; „Când cultura mediatică a devenit
dominantă, după 1989, am fost invadaţi de un adevărat torent de <mese
rotunde>, talk-show-uri, interviuri. /…/ Evident, reveneam la o altă rotire
a spiralei, la stadiul culturii orale tradiţionale. Orice s-ar spune, minore,
inferioare. În loc de fluier, microfonul şi prim-planul imaginii televizate.
Două defecte mi se păreau intolerabile şi esenţiale: cultul fragmentului şi
literaturizarea. Obsesia frazelor bine întoarse, a butadelor, a
paradoxurilor. Într-o discontinuitate totală, ridicată la stil cultural
predominant şi canonic. Am atins chiar punctul nevralgic. Lipsa tradiţiei
culturii specializate, indiferenţa şi chiar dispreţul pentru ideea de sistem,
construcţie, sinteză, erudiţie, enciclopedism cultural, specializare precisă.
În mod evident, o cultură de poeţi şi publicişti nu putea asimila – de a le
cultiva nici nu putea fi vorba – lucrările teoretice şi sistematice, de
referinţă şi documentare riguroasă.”; „Eram nu numai imun, dar şi
spontan ostil oricărui spirit de ceată, de grupare culturală, care – prin
număr, coeziune şi agresivitate – urmărea să-şi impună propriul punct de
vedere. Şi, mai ales, ierarhia sa valorică.”; „Cum să rezişti, să
supravieţuieşti publicistic în asemenea condiţii? treptat, treptat, această
preocupare devenea tot mai ştearsă. /…/ Catastrofa în România
postceauşistă este că succesul, recepţia nu au nici o bază obiectivă. Totul
se sprijină pe un sistem personal şi subiectiv de relaţii, pe un schimb
reciproc de servicii. Or, la acest capitol eram complet deficitar. Un
<handicapat>. Dacă nu pot fi înţeles în mod exact ceea ce sunt, o
prezenţă pur formală nu mă interesa. Dar, vorba lui B. Gracian, <ceea ce
nu se vede e ca şi cum n-ar fi>. De audienţă, receptare, critică de direcţie,
în astfel de împrejurări, nici nu putea fi vorba. Situaţie plină de urmări
negative. Dilemă dificilă, uneori teribilă.” ş.a.m.d. Ar putea fi adăugate
aici zeci şi zeci de alte citate asemănătoare, extrase din capitolele
următoare („Clarificarea ideologică”, „Decepţia politică”, „Altă
Românie”, „Izolarea definitivă”, „Câteva concluzii”). Unele revin,
obsesiv, ca şi exemplele care privesc situaţii şi persoane / personaje din
prima parte a cărţii. Dar, după ce am parcurs enunţurile şi pasajele care
pun într-o ecuaţie principială şi generală nemulţumirile lui Adrian
Marino faţă de starea culturii române, vom percepe altfel decât ca pe
nişte simple „execuţii” sau „atacuri la persoană” sentinţele îndreptate
împotriva unor „nume” care au populat ori populează viaţa noastră
culturală, de la C. Noica şi G. Călinescu pînă la G. Liiceanu şi H.-R.
Patapievici. În fond, ele au fost / sunt „la butoane” şi le revine cel puţin
răspunderea morală pentru frustrările resimţite de autorul memoriilor
când a constatat opacitatea şi chiar ostilitatea de care s-a lovit proiectul
său cultural. Şi mă opresc la un singur exemplu – se pare că important, de
vreme ce Adrian Marino insistă asupra lui. Este vorba despre condiţiile în
care s-a făcut „recuperarea” lui Mircea Eliade şi a operei sale. În acest
sens şi fără să cunoască aranjamentul din spatele situaţiei („Mai târziu am
aflat că M.E. era de fapt curtat, menajat, tolerat – într-un fel sau altul –
dintr-un motiv absolut grotesc. La prima vedere neverosimil: de a fi
folosit ca agent de influenţă în vederea obţinerii Premiului Nobel / pentru
pace – n.m. / de către Ceauşescu. Un moment aproape incredibil,
paranoic, al regimului. Şi totuşi riguros adevărat. C. Noica /…/ a fost
expediat la Paris în acelaşi scop. Despre această <problemă> nimeni nu
mi-a vorbit niciodată.”), Adrian Marino se apucă de lucru, în stilu-i
bunecunoscut – riguros şi aplicat, surmontând dificultăţile documentării
unui subiect destul de „sensibil” în România ceauşistă. Termină
Hermeneutica lui Mircea Eliade, cartea e tipărită (în 1980) cu „aprobări
speciale”, difuzarea şi receptarea trec prin fel de fel de avataruri etc. Iar
în 1981 apare şi o ediţie franceză, la Gallimard. Un succes, s-ar spune.
Doar că, ulterior, Securitatea a început să-l observe cu şi mai multă
atenţie pe autor: „Preocuparea de bază a Securităţii era supravegherea şi
infiltrarea exilului. Adică exact ceea ce eu nu făceam… Iar M. Eliade nu
reprezenta, de fapt, decât un caz, între multe altele. Rezultatele nu puteau
fi, în mod inevitabil, decât fie previzibile, fie nule. Eram chiar mirat cât
de puţine <întrebări> mi se puneau despre această relaţie. N-am avut,
cred, mai mult de două-trei <întrevederi> de acest tip. Şi, în definitiv, ceaş
mai fi putut spune şi <aduce> în plus când, la Paris, în jurul lui Mircea
Eliade foiau agenţii rezidenţiali locali? Cred că din acest motiv am fost
lăsat efectiv în pace. /…/ Iar despre legăturile mele cu M.E. <se ştia> deja
<tot> încă din ţară. Mai ales că M.E., într-un fel, <se… predase> el însuşi,
cu arme şi bagaje. Ca şi C. Noica, de altfel.”
Pe de altă parte, călătoriile de documentare la Paris îl fac suspect
în ochii celor din jur (cum să călătorească în Occident un fost deţinut
politic, dacă nu cu acordul Securităţii?!), încât Adrian Marino ajunge să
se revolte pe drept cuvânt: „Nimeni nu acuza pe C. Noica pentru faptul că
<a călătorit>, în timp ce eu sunt culpabilizat pentru acelaşi fapt…”. În
special după revoluţie, în condiţiile „libertăţii de opinie”, el a fost acuzat
direct de colaborare cu regimul ceauşist. Acest motiv, invocat de cei
care-l ocoleau / ignorau cu obstinaţie era menit să mascheze, după
părerea mea, obtuzitatea şi incapacitatea de a adera la perspectiva lui
înaltă, pro-europeană. Mai mult – poate chiar jena meschină de a se afla
în preajma unui autor cu o anvergură greu de egalat. Dar Adrian Marino
insistă să se explice: „O declar pe faţă: nu mă tem nici de <dosare>, nici
de Securitate, nici de SRI, nici de un alt serviciu asemănător din lume.
Dar de ura, invidia şi veninul scriitorului român adversar am început,
într-adevăr, să mă tem. Fiindcă este capabil oricând de reacţii iraţionale,
imprevizibile şi, mai ales, total lipsite de scrupule. Megalomania,
egocentrismul şi orgoliul rănit al scriitorului sunt capabile de adevărate
ravagii.”
Însă, dacă tot veni vorba, să vedem ce spun <dosarele>, inclusiv
în cazul Hermeneuticii…. Nu demult, s-a ocupat de acest subiect
Simona-Maria Pop (v. Creaţia şi iluzia libertăţii. Studiu de caz: Adrian
Marino, în Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor
Comunismului în România, Ed. Polirom, Iaşi, 2009; vol. IV:
Intelectualii şi regimul comunist: Istoriile unei relaţii). Şi a ajuns la
următoarele concluzii: „Rapoartele din dosarul său de urmărit sunt o
mărturie evidentă a faptului că Adrian Marino a renunţat la orice
implicare politică, consacrându-se doar muncii de cercetare ştiinţifică,
ducând o viaţă retrasă şi dedicată studiului. Articolele pe care le publică
sunt neutre, el nesemnând texte angajate politic, la fel cum şi
corespondenţa sa privată nu conţine nici un element compromiţător.
Adrian Marino a adoptat aceeaşi strategie pe care o avusese şi în Bărăgan
(în timpul D.O. – n.m.): se va supune formal legilor, păstrându-şi însă
integritatea de spirit. /…/ În afara unui angajament formal pe care l-a
semnat în Bărăgan, în cadrul înscenării amintite, de obligaţiile căruia nu
s-a achitat niciodată, refuzând vehement orice formă de colaborare a lui
ca agent informativ, nu s-a descoperit în acest fond arhivistic nici un alt
document prin care Adrian Marino să îşi formuleze o adeziune
explicită.”. În raport cu aceste concluzii reieşite din examinarea directă a
„dosarelor”, ce valoare mai au toate discuţiile / acuzele / insinuările /
bârfele vehiculate în mass-media postrevoluţionară, chiar de unii membri
ai CNSAS? Singurul scop decelabil este subminarea prestigiului şi
înveninarea ultimilor ani din viaţa autorului nostru. Scop atins, se pare,
de vreme ce, în memoriile publicate acum, el notează cu o durere greu de
camuflat: „Încerc o mare repulsie rememorând aceste detalii. Râdeam şi
deplângeam naivitatea mea. Nu mai revin asupra întregii motivări a
Hermeneuticii lui Mircea Eliade. O carte pe care, aproape, vreau s-o uit.
Am refuzat, de altfel, reeditarea sa acum trei ani şi anul acesta (1999) am
declinat aceeaşi ofertă din partea unei edituri <tinere>. Rar bune intenţii
plătite mai dureros, cu umilinţe mai mari din partea mea, ca în acest caz.
Şi, ceea ce e mai grav, venite din toate direcţiile spectrului politic,” (v.
Viaţa…).
Sunt multe „despărţiri” în această carte postumă a lui Adrian
Marino: de propria operă, cum am văzut, de oraşul natal (Iaşi), de cel în
care a locuit (Cluj) şi de capitala tuturor „relelor” (Bucureşti), de
Academie, de Uniunea Scriitorilor şi chiar de literatură, în general, de
cultura română în formele ei trecute şi prezente, ba şi de unele repere ale
culturii europene etc. De unde provine şi sentimentul acut de
„singurătate”, mărturisit în mod deschis. Desigur, spectaculoasă /
„scandaloasă” – din punctul de vedere al amatorilor de colportaje – este în
primul rînd „despărţirea” de o lungă serie de autori contemporani (nu le
mai reţin aici numele pentru că au fost déjà folosite excesiv în diverse
comentarii tendenţioase). Totuşi, din capitolul final („Cîteva cocluzii”),
aflăm şi despre existenţa unor prieteni („deşi puţini”) pe care Adrian
Marino îi recunoaşte ca atare: Mircea Carp (redactor la Europa Liberă),
Paul Lăzărescu (filolog), Grigorel Popa (medic, fiul lui Gr.T. Popa),
Matei Călinescu, Sorin Antohi, Ştefan Borbely, Andrei Corbea (Hoişie),
Leon Volovici ş.a. Chiar dacă l-au înţeles pe Adrian Marino şi l-au
apreciat cum se cuvine, nu ei au fost „decidenţii” care trebuiau să-i
recepteze corect şi să-i sprijine proiectele, ci „ceilalţi” (dar „ceilalţi sunt
infernul”!, vorba lui J.P. Sartre), mult mai vizibili, mai bine aşezaţi în
„structuri”, mai percutanţi, şi înainte şi după revoluţie. Iar cine-i cunoaşte
opera, crucială pentru cultura română în intenţiile şi împlinirile ei, nu va
fi deloc mirat de periodica invocare a lui Alexandru Macedonski, la fel
de claustrat şi de ponegrit pentru meritele sale în istoria literaturii
române. Un destin văzut în oglindă şi în care a intuit cu multe decenii
înainte ceea ce urma să se întâmple cu el însuşi. Scria Adrian Marino, în
1947, la sfârşitul primei sale cărţi (Viaţa lui Alexandru Macedonski)
despre poetul „Nopţilor” şi al „Rondelurilor”: „Cu platitudinea acestui
mediu el a rămas în dezacord profund pînă la capăt. Dar în mijlocul său,
poetul şi-a păstrat nu numai întreaga puritate a visului poetic, ci şi
puterea de a-l sfida triumfător şi pe faţă…”. Cu mici corecţii, aceste
rânduri ar fi putut să încheie la fel de bine şi Viaţa unui om singur…
