Urmăresc cu îngrijorare, dar şi cu oarecare amuzament, cronicile de întâmpinare la amplasarea, pe treptele Muzeului de Istorie, a unei statui reprezentându-l pe împăratul Traian cu lupoaica în braţe.
Astfel, în Evenimentul Zilei aflăm (din articolul „Porcăria de la Muzeul de Istorie”) că aceasta ar fi „primul monument dedicat câinilor maidanezi din România”, iar Adevărul titrează: “Statuia lui Traian, hidoşenie de serie”, argumentând cu părerea unui student, care ar fi spus următoarele: “Căţeaua parcă e victimă de la Cernobîl, cu acea coadă care îi iese din gât. O reprezentaţie grotescă” (o fi vrut, probabil, să spună “reprezentare grotescă”).
„Porcăria de la Muzeul de Istorie”
Eu, ce să zic? Fiecare îşi susţine pledoaria cu argumentele pe care le are şi cu autoritatea comentatorilor. Zice Evenimentul Zilei că ar fi zis o trecătoare care a văzut statuia: “Ceva mai oribil eu nu am văzut. O lupoaică cu cap de pitbul, coadă de şopârlă şi cu o tumoră în formă de şarpe care îi iese din gât, ţinută în braţe (deşi la o privire mai atentă pare că levitează) de un individ care are o poziţie nefirească a ambelor mâini, probabil stresat de faptul că ditai împăratul şi stă în p… goală să îl vadă toată lumea pe bulevard”. Asta cu “p… goală” nu prea stă în picioare, căci şi statuia lui David din Piazza della Signoria din Florenţa tot în “p… goală” este şi nu oripilează pe nimeni.
Părerea mea este că judecata asupra unei opere de artă nu poate fi completă doar cu argumente de precupeaţă sau de forumist fără nume. Aşa că, pentru a induce cât de cât o coerenţă a abordării, voi propune şi părerea unui cunoscător. În urmă cu un an, l-am întâlnit la Roma, chiar în curtea Accademiei di Romania, unde se află expusă (şi neterminată!) o copie de autor a aceleiaşi lucrări a lui Gorduz, pe designerul şi artistul plastic Marc Marinescu din Montreal.
Aceeaşi lucrare, în curtea Accademiei di Romania din Roma
Iată cum mi-a “tradus” acesta simbolistica plastică a controversatei sculpturi: “Întâmplarea face ca autorul lucrării, sculptorul Vasile Gorduz, care s-a stins în 2008, să-mi fi fost un foarte bun prieten. Cu puţin timp înainte de a muri, i-am făcut o vizită în atelierul din Pangratti, la Bucureşti, unde am comentat împreună conceptul său despre îngemănarea, prin figura împăratului Traian, a două simboluri: lupoaica, reprezentând naşterea Romei, şi lupul cu corp de şarpe – steagul dacilor. Gorduz a eliminat din simbolul Romei două personaje: Romulus şi Remus. Ele nu-s acolo. Capul lupoaicei, pus în dimensiune reală, în bronz, are o zvâcnitură spre stânga, care generează corpul şarpelui, astfel încât vedem simultan şi lupoaica, şi steagul dacic. Şarpele nu este însă întreg, este frânt, iar partea care lipseşte o întâlnim la extrema opusă, pe post de coadă a lupoaicei. Avem astfel o dublă posibilitate de citire a elementelor componente: fie ca transfigurare a lupoaicei în steagul dacic, fie invers – a steagului în lupoaica romană… Iar poziţia lui Traian este nefirească: el nu pare că ţine în mod voluntar lupoaica în braţe. Pare că altcineva i-a pus-o în braţe, ca pe o fatalitate – artistul, în cazul de faţă”.
„Lupoaica şi pruncii” (Lupa Capitolina) din Roma
Aşadar, este bine şi folositor ca judecata estetică s-o facă şi cei care au tangenţă cu domeniul. Nu zic că alegoria sculpturală cu accente deconstructiviste a lui Gorduz ar fi infailibilă din punct de vedere plastic. Dar s-o faci praf pe criterii atât de… democratice este o insultă pentru ideea de artă. Şi, parcă, prea mult şi prea nedrept pentru un sculptor care nu se mai poate apăra, nefiind în viaţă. Un artist plastic nu-şi ajustează creaţia după nivelul de cultură generală al fiecărui privitor. Dacă ar fi aşa, “Coloana fără sfârşit” a lui Brâncuşi n-ar fi fost realizată niciodată, căci localnicii o numeau, se ştie, “Sula lui Tătărăscu”…
Sursă: FINANŢIŞTII
