De zece ani trec berbant călare pe cai putere pe lîngă casa ei cu flori. Casa ei nu era în cotul străzii. Aşa că aveam timp s-o văd din geamul maşinii şezînd şi şezînd cu aluniţele şi şoricarii ei, cu o privire sfioasă şi o faţă pătată în culorile unei guri mari de mahala. Uite aşa îşi ducea clipele. Era murdar în jurul ei. Dar încet încet şi-a vopsit casa în maroniu. Şi ieşea tot mai rar pe băncuţa ei cu aluniţele şi şoricarii. Ieri am văzut steagul bisericesc de mort şi lumînare pînă-n cer arzînd.
Se duse mititica grăsuţă cu şoricari. Păcat!
Cu sufletul umbră vin cu maşina şi-o parchez în spatele blocului. Cîinele blond care îmi lătra la 1 noaptea de-mi lua somnul, doarme. Dar a dormit şi ieri. Şi alaltăieri chiar sub maşina mea. Nu-i a bună nici cu el. E pe drumul Ăla şi el şi se duce leneş.
Ochiul se obişnuise cu Micuţa şi Blondul. De acum n-o să-i mai văd în picioare niciodată.
© Copyright - Bucurestii Vechi si Noi