o proză de Horia Dulvac
Mă credeam într-o grădină şi cînd colo, trăiam într-un afiş.
Un afiş amărît de protecţie a muncii de pe holul Teatrului
Municipal William Shakespeare, cu pereţi ofticoşi pe dinafară.
Afară era o cerneală spăimoasă de care mă feream încercînd să
devin una cu lepra zidurilor, căci de cînd nimeni nu mă mai privea,
puteam să mă împerechez şi eu, ce naiba! (Era o îmbucătură tihnită a
gurii.)
Prietenii îmi spuneau că exageram: cine poate să locuiască o
suprafaţă plană? Pentru a trăi, omul are nevoie de ceva în sus, în care săşi
afunde botul.
În plus, blîndele noastre oase au nevoie de odihnă. Chiar şi cînd
eşti mumificat, genunchii trebuie să fie liberi, altfel ratezi genuflexiunea.
În afiş nu este posibilă defecaţia, ca de altfel şi digestia.
(Încercaţi numai să vă imaginaţi, şi veţi constata că este imposibil!
Mirosul ar ieşi din dimensiune)
Dar cine a locuit odată apartamentele acelea „confort trei” din
cartierul muncitoresc Craioviţa Nouă, în care lipsa de spaţiu făcea
celulele să geamă, va fi înţeles. Eu unul eram un exemplu elocvent.
În perioada cînd am stat cu chirie în cvartalul acela minuscul de la
marginea combinatului chimic, m-am turtit definitiv. Mi-am dat seama de
asta iremediabil, cînd am găsit pisica moartă la marginea containerului de
gunoi din faţa ferestrei apartamentului meu: i-am înţeles privirea de
sticlă mată – era ceea ce medicii legiştii numeau rigor mortis –
planeitatea de lentilă a capcanelor bidimensionale.
Puţini ştiu că există şi o altă metodă să ieşi din plan inventată de
buna matematică a calculelelor diferenţiale. Este o tactică ce are în
vedere abordarea dimensiunii lipsă în secţiuni digitale. O strategie ce
înlocuieşte problema lipsei de adîncime cu o succesiune de alte mici
aproximări.
Pentru a înţelege mai bine această tehnică, iată o poveste pe care
am privit-o la televizor (spun asta ca să fiu mai credibil, de fapt am
inventat-o):
Trăia odată un vierme plan, într-un măr plan.
Într-una din zile, viermelui i se năzare că vrea să mănînce un măr
tridimensional şi obsesia asta nu-i dă pace.
Publică o serie de articole la revista internaţională de studii în
domeniul ştiinţelor inefabilului şi ale celei de-a treia dimensiuni. În cele
din urmă, descoperă formula adîncimii. Face un număr infinitezimal de
secţiuni pe înălţimea mărului şi afirmă că mănîncă liniştit conţinutul
tuturor secţiunilor plane rezultate, începînd de jos, pînă sus. (Aşa îmi
rodeam eu tacticos unghiile.)
Dar nu i-a mers. Viermele plan avea un stomac perfect adaptat
doar digestiei plane. Nu ieşea din mediul lui, deşi se epuizase de-atîtea
poluţii nocturne. (În adolescenţă, numeam asta „hartă”.)
Cunoaştem din plin senzaţia aceasta, în ciuda rîgîitului fals de
burtă plină (de fapt o falsă flatulenţă a stomacului inteligent).
*
În definitiv toată lumea m-a minţit în această poveste. De ce am
fost lăsat să cred că sunt o euglenă apărată de membrana propriilor
gesturi, ca de un perimetru continuu de apărare? Cînd de fapt sufletul îmi
ieşea ca un organ nedorit prin gînduri?
Nimeni nu putea să plece, nici chiar eu, în ciuda celor şase
picioare cu care mă căţăram pe marginea căzii de la baie unde tocmai
căzusem prizonier.
Imediat ce ajungeam la buza căzii de baie, alunecam pe spate
înapoi.
În cădere, îmi strîngeam elitrele să nu îmi strivesc torsul moale,
iar după asta îmi trebuiau ceva minute să mă reîntorc pe spate, să pot
reîncepe căţărarea.
Problema era următoarea: nu aveam memorie, nu exista nicăieri
un loc unde să se înregistreze gesturile mele metodice de gîndac.
Mişcările articulate ale braţelor (picioarelor erau tot mîini), mecanica
gîndurilor: fiecare era, sistematic, consecinţa altuia şi astfel nu lăsam sămi
sară nicio idee.
În schimb, dispuneam de o cantitate considerabilă de raţiune,
inutilă şi din belşug, ca şi urina disperării în care mă năclăiam. (Bunicul
bolnav de Alzheimer se scăpa frecvent în pantaloni, probabil deodată cu
lapsusurile).
Practic nu aveam altă posibilitate decît să îmi consum viaţa pînă
la capăt: urina se refăcea, graţie blînzilor nefroni care îmi recirculau
tacticos lichidele corporale, sevele şi umorile.
Aşadar, odată ajuns jos, lucrurile stăteau ca la început: puteam să
escaladez cada de baie, să încerc să ies din ea. Fiecare rostogolire pe
spate mă aducea la vechea rigoare. Nimic din experienţa mea anterioară
nu fusese depozitat în vreun loc care să vină peste mine, deodată cu
disperarea minunată care să mă facă să renunţ.
Ca să ies din cercul acesta al urcuşurilor şi coborîşurilor, cînd mam
întors din concediu am luat un spray dezinfectant şi l-am dat peste
gîndacul negru care se străduise tot timpul cît eu fusesem plecat în
vacanţă să iasă din cadă. A primit jetul ucigaş chiar în bot, încît l-am
auzit icnind. Un icnet ce mi-a adus aminte de refrenul unei melodii
populare ţigăneşti care m-a obsedat toată după masa:” Mură, mură, cap în
gură”.
Faptul că gîndacul se chinuise cît timp eu fusesem plecat îi anula
întreaga credibilitate a suferinţei. Ce durere pot clama unii care sunt
departe? Ce legătură aveam eu cu lucruri care se petreceau în absenţa
mea?
Evident că încercasem cu toate puterile să mă scutur de aceste
responsabilităţi fără noimă care încercau să mi se caţere pe umeri. Şi
după ce mi se căţărau pe umeri, dădeau să îmi intre pe nas şi urechi. (Am
văzut odată, la laboratorul de medicină legală, un astfel de cadavru plin
pe dinăuntru de rizomi vegetali care îl umpluseră pînă a crăpat. N-a ştiut
să se debaraseze la timp de obligaţii.)
Nu insist asupra metodelor: am cerut soţiei să îmi facă o rezervare
la medic să îmi scoată polipii şi mi-am tăiat unghiile – ce-i drept cam din
carne. Dar înainte de asta, noaptea am săpat ca nebunul tuberculii de
lîngă casă, retezîndu-le degetele din pămînt. (Dimineaţa pervazul era plin
de degete tăiate. Soarele le-a fleşcăit, apoi le-a uscat iar eu le-am scuturat
pe geam. Păreau un fel de teci ca gîndurile ale călugărului Mendel,
strînse într-o păstaie ).
După ce gîndacul s-a rostogolit, l-am antrenat într-un şuvoi de apă
luminos, pînă cînd ochiul turbionar al canalizării l-a înghiţit. Iar după ce
l-a absorbit, s-a auzit un zgomot uşor, ca un icnet sau un rîgîit:
întotdeauna cînd au loc astfel de digestii, ies astfel de sunete ca şi cum ai
scoate dopul dintr-o sticlă (uneori, chiar cînd făceam dragoste
muncitorească cu soţia, se auzea un astfel de sunet jenant).
*
Mi-am amintit de multiplele clipe cînd am păcătuit grav salivînd,
că mi se umpluse gura şi m-a lovit mila ca un ţipăt.
Mila venea de undeva, nu dincolo de membrană, ci de deasupra,
din locul acela de care nici nu trebuia să ştiu. Nu trebuia să ştiu despre el,
pentru că nu aveam cum să ajung acolo, în fond eram un biet ins care
locuia într-un afiş la Teatrul Municipal.
Nimic mai chinuitor decît pretenţiile acestea că puteam ieşi, că
puteam suferi cea mai mică tresărire a muşchiului broaştei aflate la
disecţie, pentru lucruri care erau venite din locuri la care nu puteam nici
măcar gîndi!
De ce mă chinuiesc tot soiul de dascăli şi părinţi cu lucruri
imposibile, că celulele dor?
(Cînd eram transpirat, se lipea şi de mine vinovăţia: mi-aş fi dorit
măcar un apartament mai măricel. Cîteva celule poroase săltau să crească
în înălţime, dar mă abţineam. Puneam paharul cu apă şi mă uscam de sete
privindu-l cîteva ore: secătuiam de dorinţă! L-aş fi ucis pe fratele meu: cu
ce ochi îi priveam nevasta! Dar nu puteam omorî nicio creangă de copac
fără să fiu văzut. De unde era eu să ştiu? Nimeni nu-mi spune niciodată
nimic. Toţi trec tot felul de lucruri sub tăcere: e de ajuns să intru într-o
încăpere şi încă se lasă o linişte de rău augur. Imediat ce făceam ceva
îmi dădeam seama că săvîrşeam o mare greşeală.
La un moment dat am suspectat că degajez ceva mirosuri urîte).
Călătoream în interiorul euglenei, care era propriul meu verde
obraz. Mă mişcam de acolo-colo, dar numai în coordonate spaţiale
carteziene: după abcisa ox şi după ordonata oy. Întreg planul dintre
aceste două linii intersectate îmi era disponibil, dar nimic altceva.
Dar nu se mai putea. Propriul meu obraz avea nevoie urgentă să
fie văzut de cineva dinafară, altfel exploda,. Exploda, şi întregul conţinut
clorofilian sărea pe suprafaţa oglinzii din baie, acoperind-o cu lichidul
vîscos.
Dinafară era un alt ochi, habar n-aveam! Adevărul e că despre
astfel de lucruri vorbeam din auzite. Ceva care îmi trecea.
Ochiul dinafară m-a ţintuit cu voce de tunet: „Măi, tu cel de colo
din afiş, ai grijă la sîngele de pe perete!”
Am înlemnit: toate mă dădeau de gol.
