Hruba mică nu poate înţelege hruba mare

Trăieşte în Franţa un cercetător român pe nume Leonard Velcescu, doctor în istoria artelor, care umblă prin lume după statui de daci. E vorba de statuile făcute de învingătorii romani învinşilor, după cucerirea Daciei. Velcescu a inventariat până acum peste o sută. Teza sa de doctorat (“Les Daces dans la sculpture romaine – Étude d’iconographie antique”), obţinută la Sorbona, are ca subiect exact aceste statui, al căror număr şi a căror măreţie sunt pur şi simplu inexplicabile în termenii istoriei pe care am învăţat-o. Pentru că aceste statui, deşi au fost făcute de învingători, îi glorifică, de fapt, pe învinşi.

 

Leonard Velcescu vine destul de des în România, unde încearcă să realizeze, cu sprijinul autorităţilor, un muzeu al duplicatelor acestor statui, rispite astăzi peste tot în lume: Roma, Oxford, Berlin, Paris (Luvru), Madrid, Praga, Toulouse, Bruxelles, Sankt Petersburg (Ermitaj), Copenhaga, Smyrna, Atena, New York, Israel etc. Evident că proiectul lui Velcescu e privit, de autorităţile din România, ca o enervantă fantasmagorie. Cât despre sprijinul financiar… “mai treceţi pe la noi”! Această atitudine aproape că nu ne mai miră. Ceea ce s-ar cuveni, totuşi, să ne mire, ba chiar să ne enerveze, ar fi măcar faptul că, încercând să obţină în România echivalarea studiilor şi a doctoratului său de la Sorbona, Leonard Velcescu a constatat că legislaţia nu permite. Trebuie să mai dea o dată examenele.

   

“Nu poţi locui o viaţă întreagă într-o hrubă, fără să capeţi conştiinţă de şobolan” – spunea Marin Preda. Această observaţie severă ne cam vizează pe toţi. Nu cred că e cineva în stare să afirme, cu mâna pe inimă, că nu e contaminat, în ceea ce gândeşte sau simte, de mediul în care s-a format, chiar dacă, printr-o circumstanţă oarecare, respectivul a evadat din acel mediu, spre un orizont mai larg. Orice “hrubă” (înţelegând prin aceasta un cadru de existenţă impropriu şi ostil) are, evident, legile ei şi chiar un sistem de valori. De aceea, “ieşirea din hrubă” duce, de cele mai multe ori, la alienare, nu la eliberare, din cauza contactului prea dur şi prea brusc cu sistemul de valori al “hrubei mai mari”.

 

Pe de altă parte, “hruba mică” poate genera valori specifice nivelului superior, dar ele nu-şi găsesc locul în spaţiul de emergenţă. De ce? Pentru că nu există raporturi cu astfel de valori. Aşadar, aplicând raţionamentul la cazul României, nu de valori ducem lipsă, sau de capacitatea de a le genera, ci de lipsa de raporturi a comunităţii cu aceste valori. De aceea artiştii români, cei mai capabili, pleacă, se mută, în “hruba mare” (Europa, să zicem), unde creaţia lor este compatibilă cu sistemul. Şi nu numai artiştii, ci şi inventatorii, savanţii, scriitorii sau cercetătorii istorici cum este Leonard Velcescu.

 

Un alt caz, aproape necunoscut în România, este cel al lui Gabriel Badea Păun, un român “parizian” care, în 2007, publica, la prestigioasa editură de artă Citadelles et Mazenod, un album intitulat “Portraits de Société XIXe – XXe siècle”. Nimic neobişnuit până aici, pentru că Gabriel Badea Păun a publicat şi ulterior la această editură. Atâta doar că prefaţa numitei cărţi era semnată de Richard Ormond, unul dintre cei mai mari specialişti din lume în portretistica picturală europeană şi descendentul celui mai mare pictor portretist american, John Singer Sargent. Lucrarea a fost distinsă cu Prix du cercle Montherlant-Académie des Beaux-Arts, Paris, în 2008.

 

Atitudinea noastră publică, modul în care înţelegem performanţa lui Păun de a fi prefaţat de Richard Ormond, sau doctoratul lui Velcescu cu o lucrare despre statuile dacilor este ilustrată perfect de faptul că doctoratul de la Sorbona al lui Velcescu nu e recunoscut în România. De ce? Raportul cu valoarea, bată-l vina! «Hruba mică» nu poate înţelege «hruba mare»…

 

Sursă: FINANŢIŞTII