Generaţia `80 văzută de Liviu Ioan Stoiciu
într-un dialog cu Dumitru Augustin Doman
– Dragă LIS, îmi place să cred că nu întîmplător Nicolae
Manolescu te-a aşezat primul în capitolul despre Generaţia 80 al
Istoriei… sale, indiferent de modul cum te analizează mai apoi. Îmi
amintesc că te-am văzut pentru prima oară la Cenaclul Junimea de la
Iaşi în 1976 unde ai citit poeme de-o manieră pe care noi, cei care
frecventam Casa Pogor tot la două săptămîni, n-o mai întîlnisem, motiv
pentru care chiar te-am criticat. Păcatele tinereţelor, de! Ne-a adus la
ordine criticul Daniel Dimitriu – noul Maiorescu al noii Junimi – care a
înţeles că e vorba de o schimbare de paradigmă. O făceai ostentativ,
programatic sau aşa simţeai că trebuie să scrii?
– Îmi aminteşti de situaţia mea „ostentativă” de azi, de a fi
perceput „bucureştean”, nu moldovean. Imediat ce m-am mutat la
Bucureşti (am aici domiciliul definitiv din 1990), am fost tăiat de pe lista
scriitorilor moldoveni, inclusiv vrînceni, deşi părinţii mei sunt din vatra
Adjudului (casa părintească e şi azi „pe picioare”, părăsită, murind şi tata
şi mama mea naturală şi mama vitregă, pe strada 1 Decembrie /
Revoluţiei, numărul 11) şi aici am copilărit şi am fost educat (Adjud se
afla, după vechea împărţire administrativă teritorială, în regiunea Bacău;
din 1967, cînd am terminat liceul, Adjudul a trecut la judeţul Vrancea).
Nu contează nici faptul că sunt născut lîngă Piatra Neamţ – am devenit
din 1990 „bucureştean”. Pe atunci, trebuie să subliniez asta din start, în
toată perioada gloriei trecătoare optzeciste (pînă la Revoluţie), eu
locuiam la Focşani şi eram considerat „poet vrîncean, care aduce
cutremurul”, deşi prezenţa mea la Focşani era exclusiv legată de căsătoria
din 1975 cu prozatoarea Doina Popa (cunoscută de mine la Bucureşti, la
cenaclul „Luceafărul”, în 1974). De altfel, scriitorii focşăneni (vrînceni în
general, care locuiesc şi scriu în judeţ, la Adjud, Panciu, Mărăşeşti şi
Odobeşti) nu mă mai consideră de-al lor de cînd am plecat la Bucureşti.
Dacă tot veni vorba, să observ că Adjudul copilăriei şi al primei mele
tinereţi, de care fac eu caz în toate cărţile, nu mă pomeneşte în
monografiile sale, deoarece sunt născut în comuna Dumbrava Roşie,
judeţul Neamţ!
Cum spun, cînd am venit la Iaşi la Cenaclul Junimea (să fi fost
prin anul 1978-1979; Constantin Parascan a editat o carte dedicată
acestui cenaclu, dovedit în epocă a fi mai mult decît semnificativ; n-o am
acum la îndemînă să dau data exactă) locuiam la Focşani, familist (în
1975 mi se născuse un fiu), izolat, ignorat. „Debutasem” prin concurs cu
patru poeme în „Caietul debutanţilor – 1977” la Editura Albatros, extrem
de rar apăream cu versuri în reviste literare. Eram totalmente rupt de
cenaclurile studenţeşti (în care s-au cizelat „optzeciştii” în majoritate) şi
de orice gen de cenaclu local sau central. Eu ratasem promoţia poeţilor
şaptezecişti (de care ar fi fost normal să aparţin; sunt de vîrsta lui Mircea
Dinescu; mă aflu la aceeaşi distanţă de ani: mai mic decît şaptezeciştii şi
mai mare decît optzeciştii), scriam altfel, „aşa simţeam scrisul” (scriu
versuri de cînd mă ştiu intuitiv, spontan, „natural”; de cîte ori forţez, de
cînd am devenit „profesionist”, pierd timpul). Acest gen de a scrie, în
contra curentului, m-a exasperat, n-aveam nici o speranţă că va fi
„omologat” vreodată, se purtau subtilităţile calofile şi metafora
multilateral dezvoltată, nu aveam nici o încredere în mine. Nici azi, la 60
de ani (îţi poţi imagina, tinerii optzecişti „în blugi” din literatura română
au ajuns şi la 60 de ani!), nu am încredere în ceea ce scriu, nu sunt
convins că sunt înţeles cu adevărat. Sigur, criticii literari care nu mă
agreează vor triumfa iar şi vor susţine, auzind declaraţia aceasta a mea
reiterată, că „Stoiciu se crede şi azi un neînţeles, fiind incapabil să-şi
imagineze că e un poet neperformant, de fapt”. Sunt totalmente sincer la
masa de scris, am oroare să-mi fur singur căciula. După o viaţă de om
mi-am demonstrat doar capacitatea de a detecta la alţii „valoarea”. S-ar
putea în cazul meu să mă înşel, să cred în cai verzi pe pereţi. M-aş fi lăsat
demult de scris poezie dacă n-aş fi avut parte de cronici de susţinere la
cărţile mele. Generozitatea criticilor mi-a adus „clipe de fericire”. Dar tot
criticii, cei de rea-credinţă, m-au otrăvit. Mai nou am parte şi de o critică
a plătirii poliţelor adunate în timp (ştiindu-se că spun lucrurilor pe nume
inclusiv la adresa criticilor care se cred providenţiali, ei dînd de gustul
puterii, şi în faţa cărora e obligatoriu „să faci frumos”, deşi lasă de dorit
„ca oameni”) – această critică a demisiei morale mă deprimă. Totuşi: fără
critica literară de la noi eu n-aş fi existat ca scriitor, atît cît sunt. E curios
că tocmai criticii nu-şi dau seama cît se expun, arătîndu-şi limitele, atunci
cînd scriu despre poezia mea (să rămîn la poezie numai). Mi se rupe
inima, îmi vine greu să cred că marile promisiuni critice de poezie ieşene,
de la Daniel Dimitriu la Mircea Doru Lesovici, s-au oprit. Dar am avut
parte atunci de cronici generoase scrise şi de cei ce aveau să fie
recunoscuţi ca poeţi, de la Liviu Antonesei la Lucian Vasiliu şi Nichita
Danilov, să rămîn la ieşeni. După cum eram mai mult decît onorat de
faptul că Mihai Ursachi mă aplauda (am citit pe atunci şi la Clubul literar
al celeilalte grupări ieşene, în care dominau „poeţii de la CUG”). În
schimb Ioanid Romanescu m-a mîhnit, tăindu-mi orice avînt de debutant
la „poşta redacţiei” (extraordinar, Daniel Dimitriu mi-a luat atunci
apărarea). Toată viaţa m-am lovit de prieteni şi de duşmani ai versurilor
mele, m-am resemnat: primesc şi mîngîierile şi loviturile cu seninătate.
Mă bucur că, în definitiv, mai supravieţuiesc în literatura română.
– Cantonul 248 ca spaţiu nu doar prozaic, mort într-un anonimat
atotcuprinzător, dar unul cu întîmplări cotidiene şi mitologice
amestecate, unde „cantonereasa, soţia lui Zeus, coboară din cer, în car
de argint tras de boi, iar Briareu joacă zaruri cu Cronos după ce familia
vine de la biserică din Adjudu Vechi” („sinteză” de Tudor Cristea)…
Aceasta era copilăria singuraticului LIS, profitînd de libertatea deplină
de a citi şi de visa?
– Există o explicaţie… Trebuie să demitizez şi receptarea critică,
să-i identific „spaţiul şi timpul”: în copilăria mea, Cantonul 248 (248 de
kilometri pe linia ferată de la Bucureşti spre Bacău-Suceava) era halta
CFR a comunei Adjudu Vechi, cu barieră la drumul care lega Podu
Turcului-Tecuci-Bîrlad de şoseaua naţională Bucureşti-Bacău (azi
Cantonul 248 e ras de pe faţa pămîntului, furat cărămidă cu cărămidă).
Cantonul 248 era locuinţa de serviciu a tatălui meu (locuia aici, în altă
clădire, şi familia cantonierului, cel care deschidea bariera; tatăl meu era
şef de echipă la întreţinere de cale ferată la districtul Bacău). Cantonul
era la 4 kilometri de Adjud şi 2 kilometri de Adjudu Vechi, aici am
copilărit pînă la 15 ani, cînd părinţii s-au mutat în casa lor, la Adjud.
Complet izolat în plină cîmpie, cantonul era înconjurat de „grădini”
(„bucăţi” de teren agricol, cultivate cu viţă de vie şi pomi fructiferi, dar şi
cu legume sau cereale) ale ţăranilor din Adjudu Vechi şi era loc de
întîlnire al navetiştilor. Rămas de la un an şi patru luni fără mama mea
naturală (a fost trăsnită în bucătăria de vară la Cantonul 248, unde mama
abia se mutase de la alt canton-locuinţă de serviciu de lîngă Piatra Neamţ,
unde mă născuse, după ce, cu un an în urmă îmi murise o soră mai mare,
Livia), am fost crescut de o mamă vitregă, prin recăsătoria tatălui, şi de
familia cantonierului. O fiică a cantonierului era îndrăgostită de tata – şi
ea avea să mă dădăcească, ea m-a învăţat să citesc şi să socotesc (înainte
cu mult de a fi dat la şcoală; de altfel, am fost dat la şcoală la şase ani), ea
mi-a pus primele cărţi în mîini, ea m-a făcut să visez şi să confund
realitatea cu mitologia şi mi-a deschis ochii asupra unei lumi paralele.
Numai că ea a plecat definitiv la oraş la un moment dat (după ce tata s-a
recăsătorit). Singurătatea, gustul lăsat pentru lectură (întîrziam la
biblioteca din comuna Adjudu Vechi pînă la căderea întunericului şi-i
speriam pe ai mei) şi imaginaţia debordantă m-au apropiat inevitabil de
masa de scris. Totul a decurs firesc, la 11 ani scriam versuri de dragoste
unei domnişoare care păzea via părinţilor ei din prepeleacul de lîngă
Cantonul 248, mai mare cu zece ani decît mine (ea avea să mă
dezvirgineze, „să avem pardon”, de altfel), iar la 14 ani scriam de mînă
reviste ale mele (mai multe titluri; descoperisem oraşul, chioşcurile de
presă şi librăriile, din clasa a VII-a, în 1963 fiind mutat la Adjud), pe file
A 3 îndoite – o parte din ele le păstrez şi azi. „Revistele” mele m-au
obligat să scriu „regulat” (să am ce „publica” în ele) la nivel naivromantic
poezie, proză, dramaturgie, publicistică, pune-le pe toate în
ghilimele (am făcut caz de ele, dînd amănunte, citate întregi în „Cartea
zădărniciei”, apărută în 2007). Adică destinul mă îndrepta inconştient,
ferm, spre literatură – sunt convins că orice altceva aş fi făcut (să merg
spre facultăţi sau meserii „pozitive”, pragmatice), m-aş fi întors cu orice
preţ la literatură. Din păcate, datorită conştientizării „vocaţiei” mele
prăpăstioase (luată ca pe o boemă fără cap şi coadă), mi-am ratat viitorul,
am refuzat „să mă integrez în societate”, să duc la capăt o facultate sau o
„meserie bănoasă”, să urmăresc vreo carieră în viaţă (spre exasperarea
tatălui meu) sau vreo „oportunitate”. Am fost acuzat permanent că sunt
un inadaptabil. Abia după ce mi s-a născut copilul, la 25 de ani (pe
fondul unei sărăcii deplorabile; nu aveam nici măcar o lingură de lemn „a
mea”), m-am mai trezit la realitate – dar era prea tîrziu, trebuia să aduc o
pîine în casă, nu să merg să termin studii înalte, să parvin, eventual. Am
rămas tot „ultimul om”, preocupat numai de literatură cu adevărat.
Cantonul 248 avea să devină placa turnantă a memoriei mele literare,
care-mi joacă feste.
– Încerci să teoretizezi raportul dintre poezie şi libertate?
– E pretenţios spus, dar e o observaţie remarcabilă. Eu am fost
mereu liber la masa de scris. Asta, fiindcă de cînd mă ştiu am scris pentru
sertar, „făcîndu-mi datoria pentru sufletul meu”, şi nu m-a interesat nici o
clipă validarea cititorului (avizat sau nu; poate de aceea nici nu am
cititori). O tot declar deschis că, deşi sunt un „produs al comunismului”
(născut în 1950, crescut şi educat în regimul comunist; fără să fiu însă
membru al PCR; las la o parte faptul că n-am suportat ideologia
ceauşistă; mă refer numai la ea, fiindcă N. Ceauşescu şi-a început domnia
cînd eu aveam 15 ani şi începeam să înţeleg din ce se întîmplă) şi eram
conştient de „puşcăria cotidiană totalitaristă”, la masa de scris am fost
permanent liber. E drept, mă mai autocenzuram, gîndindu-mă că
Securitatea ar putea să-mi confişte manuscrisele. Povestea cu „şopîrlele”
optzeciştilor (a cuvintelor care făceau aluzii la dictatură, de exemplu), la
mine avea alt sens: „şopîrlele” dădeau direcţie estetică versului. În tot ce
am scris m-am concentrat la „condiţia general-umană” şi am apelat la
folclor, la mitologie, la credinţă, la viaţa „omului comun” aflat sub
vremi… Public şi azi, nemodificate nici cu o virgulă, poeme inedite
scrise înainte de decembrie 1989 – şi ele sunt „perfect valabile”, fiindcă
aveau gradul de libertate de care facem atîta caz de 20 de ani. La
Revoluţie eu aveam 39 de ani. Îţi subliniez iar: eu mă simt liber
dintotdeauna – poate şi fiindcă mi-a dat Dumnezeu posibilitatea să
„creez” şi să am sentimentul că scriind îmi cresc pînă la cer gradul de
libertate. Mai rău e că nu pot să profit destul de această libertate, că nu
devin un poet accesibil, care să fie receptat public – dar atît mi s-a dat,
„atît mi-a fost scris”. Probabil că poetul cu cea mai mare libertate,
conştient de esenţă ei, e cel ce face să crească vibraţia la cei ce-l citesc
sau îl ascultă. Şi probabil că-ţi pierzi din libertate (sau îţi micşorezi din
gradul libertăţii) cu cît te tot ratezi la masa de scris…
Apropo de teoretizare: de la un volum al meu de versuri la altul se
vede că am ars natural o altă etapă, că am altă abordare, neplăcîndu-mi să
mă repet la masa de scris – de ce o fi nedumerind asta criticii? Las la o
parte faptul că ne lipsesc azi conştiinţele critice.
Mai e ceva important pentru mine: valoarea astrală. Nu lua în
derîdere această remarcă. Sunt un optzecist ajuns la 60 de ani, am stat
destul cu ochii pe mine, pot să declar cu mîna pe inimă că toată viaţa am
fost influenţat, în întreprinderile mele (unele, ciudate, de neînţeles) de
harta astrală şi de „datoriile karmice”. Că izbucnirile creative şi intuiţiile
la masa de scris la mine au avut legătură cu susţinerea energetică,
incontrolabilă.
– Între 1972 şi 1974 ai condus cenaclul studenţesc 3,14 la o casă
de cultură din Bucureşti. S-au lansat optzecişti acolo?
– Optzeciştii vizibili de azi erau elevi în prima clasă de liceu pe
atunci. Nu uita că eu în 1972 aveam 22 de ani, pe cînd un Mircea
Cărtărescu avea 16 ani, iar I.B. Lefter avea 15 ani. În 1972 eu eram în
plină boemă, avusesem parte de experienţe cu care optzeciştii bucureşteni
nu aveau să se întîlnească niciodată: luasem bacalaureatul la 17 ani,
părăsisem facultatea de filologie în primul an, în 1967, şi fusesem
profesor suplinitor la 18 ani la ţară, pînă cînd am plecat voluntar în
armată, în 1968, ca protestatar, cînd au invadat „trupele Tratatului de la
Varşovia” Cehoslovacia, iar la 20 de ani eram miner calificat în subteran
şi la suprafaţă (la Bălan-Harghita, la cupru, unde silicoza făcea ravagii).
După care am fost ziarist de la 21 de ani (corector şi şef al secţiei scrisori,
coleg de redacţie cu Calistrat Costin, azi preşedintele Filialei Bacău a
USR şi cu prozatorul Ioan Nete) la Informaţia Harghitei, la Miercurea
Ciuc şi de aici am fost trimis forţat, fiind incomod, la Bucureşti, la
Academia de jurnalism „Ştefan Gheorghiu”, să învăţ cum se scrie „pe
linie”. Bineînţeles, nu m-am înscris la această „academie”, către care
aveam recomandare. Aşa am ajuns în 1972 la Bucureşti, unde „mi s-a pus
pata”, luînd-o razna cu boema mea (exagerînd cu „băutură, tutun şi
femei”; eram şi îndrăgostit în formă agravantă). Boemă dusă la extrem în
1973, cînd am avut… şapte tentative de sinucidere, conştientizînd că mam
ratat pe toate planurile (în anul următor mi-am definitivat primul
volum de versuri, însă şi mi-am cunoscut soţia, mi s-a schimbat încetîncet
harta astrală). Cenaclul „3,14” (îl intitulam şi salon literar sau club
exclusivist, fiindcă avea reguli stricte: toţi membrii lui, la toate şedinţele
săptămînale, trebuiau să citească texte inedite ale lor; în acest mod ne
„profesionalizam” scrisul) a fost iniţiat de un scriitor de proză fantastică,
membru al USR, Corneliu Omescu, prin el se asigura sediul (poate era
angajat al casei de cultură din Mîntuleasa, nu-mi mai amintesc) – regret
că a fost uitat cu totul. Eu îl conduceam, avînd colegi studenţi invitaţi (eu
absentam de la cursuri), în principal. Sarcina fundamentală: să
experimentăm în poezie şi în proză (eu fusesem premiat în 1972 pentru
proză scurtă la revista Vatra, eram cineva!). Era un entuziasm… Dacă sau
lansat optzecişti la „3,14”? Da, dar nu optzecişti „recunoscuţi” – de la
prozatorii Mihail Grămescu la Dumitru Ungureanu, Doina Popa, Gh.
Neagu (redactor-şef azi al revistei Oglinda literară) sau Petru Ionescu
(redactor-şef azi al revistei Euromuseum), la poeţii Cristian Şişman şi
Radu Stoenescu (au murit de tineri; amîndoi au fost comentaţi de N.
Manolescu) sau Victor Pencu (retras la ţară, la Pădureni-Giurgiu), Ignatie
Grecu (azi ieromonah la Mănăstirea Cernica) şi Nicolae Jinga (preot,
conduce azi revista Caligraf), dar şi Liliana Ursu şi Gabriel Stănescu, să
mă refer la cei care au publicat rafturi de cărţi… Ce e de neînţeles pentru
mine azi e că în 1972 Gh. Iova, la Bucureşti (după spusele lui) punea la
cale „textualismul” – iar eu n-am auzit de el decît în anii ’80. Altfel, în
1972 la Bucureşti funcţionau cenacluri care promovau o poezie fără
viitor. M-au pus de atunci în gardă cenaclurile, ele lustruiesc de regulă
vanitatea şi mediocritatea cu ştaif.
– Ştim bine în ce vremuri trăiam. Era greu să publici în reviste?
Îţi deschid o rană şi te întreb: cît de greu a fost însă debutul editorial cu
La fanion (1980), premiat de Uniunea Scriitorilor? Dar, mai erai tu
debutant în 1977, în 1980?
– Mie îmi era imposibil să public în revistele literare, în anii ’70,
nu eram preferatul „Poştei redacţiei”, cum erau atîţia alţii. Nu aveam alt
acces la redacţiile acestor reviste decît prin poştă. Extrem de timid, nici
nu concepeam să merg la o redacţie, aveam cultul scriitorului „membru
al USR”, îl consideram inabordabil. Singurul care m-a evidenţiat la poşta
redacţiei a fost Ştefan Aug. Doinaş, la Familia, în 1974, el a fost primul
care m-a prezentat ca „poet” (cu un titlu semnificativ, „Liviu Ion Stoiciu
— Realul cu plasmă poetică”; realul în versuri, limbajul lui uzual,
cotidian, tot ce era concret, era neobişnuit pe atunci), publicîndu-mi şi o
pagină de poeme. N-am atras nimănui atenţia. E drept, eram şi într-o altă
fază a scrisului meu. E interesant, totodată, că „după o viaţă de om pusă
în slujba literaturii române”, sunt perceput numai ca „poet”, deşi am
publicat patru romane (şi un volum de teatru; las la o parte volumele de
jurnal). De la început eu am scris şi proză şi teatru, nu numai versuri – îţi
reamintesc de primii ani de liceu, cînd îmi umpleam propriile „reviste”
cu „producţiile” mele (şi aşa, inconştient, trebuie să repet, îmi
„regularizam” scrisul; concluzia asta am tras-o la prima bătrîneţe,
rememorînd). Erau anii de glorie ai lui Dan Verona, de exemplu… Am
definitivat primul meu volum de versuri în 1974 (la 24 de ani), rezultat al
celor şapte tentative de sinucidere din 1973. Se deschiseseră concursurile
de debut editorial – n-am avut însă nici o şansă, nu eram pe gustul
juriilor, scriam cu totul în afara „normelor” vremii. Nu m-a impresionat
însă, scriam oricum pentru sertar, „pentru sufletul meu”, ştii… Şi
conştientizasem dimensiunea ratării pe toate planurile. Între timp mă
stabilisem, din 1975, cu domiciliul la Focşani, căsătorit (atunci s-a născut
şi copilul). Trimiteam volumele mele originale de versuri la concurs prin
poştă, habar nu aveam unde sunt sediile editurilor. Eu îmi vedeam de
scris, el era supapa mea, „mă echilibra”. A trebuit să aştept cinci ani să
debutez cu patru poeme într-un „Caiet al debutanţilor – 1977”, la Editura
Albatros, în 1978. Dar tot n-am convins juriul, am fost publicat şi în
următorul „Caiet al debutanţilor – 1978”, apărut în 1979, de data asta cu
un ciclu de zece poeme, intitulat „Cantonul 248”! Abia juriul din 1979
mi-a premiat manuscrisul, intitulat „La fanion”. Curios, Laurenţiu Ulici
în primul rînd a insistat să fie premiat, aveam să aflu mai apoi, nu Ştefan
Aug. Doinaş (cel ce m-a prezentat în Familia), după cum aveau să-mi
mărturisească, după Revoluţie, Gabriela Negreanu şi Mircea
Sîntimbreanu. A trebuit să aştept şapte ani să se acomodeze juriul cu felul
meu de a scrie, cu „noua poezie” (care avea să se numească optzecistă).
Sigur, ai observat perfect, mulţumesc pentru abordare: bucuria nespusă a
debutului editorial are legătură cu debutul cu patru poeme în „Caietul –
1977” de la Albatros, nu cu debutul cu o carte numai a mea. Deşi abia
„La fanion” mi-a adus prima „notorietate” critică (şi premiul de debut al
Uniunii Scriitorilor acordat acestui volum m-a mai scos din anonimat).
Aveam 30 de ani în 1980, cînd am debutat cu „La fanion”, deja nu mai
puteam fi „şaptezecist”…
– Cînd ai aflat de apariţia generaţiei 80? Ai simţit că faci parte
din ea încă de la început? Îţi doreai acest lucru? Sau pur şi simplu te-ai
trezit încartiruit acolo, deşi tu erai, după cum mărturiseşti într-un
interviu acordat lui George Vulturescu „un precursor al optzeciştilor,
redescoperind din instinct poezia de avangardă demitizantă,
antisistem”?
– Abia în anii ’80 s-a vorbit de generaţie, ca atare, după 1983,
după ce cenacliştii bucureşteni (de Luni) ai lui N. Manolescu au publicat
cărţi. Deşi se vorbea de trei ani, înainte de 1980, începînd cu Petru
Romoşan, debutat editorial la Cluj, de intrarea în scenă a unei alte
sensibilităţi lirice, particularizate din mers (promovate la cenacluri
studenţeşti în întreaga ţară, rar publicate în reviste literare). Nu mi-am
bătut capul cu înregimentarea mea în cadrul acestei generaţii, dar… Ce să
mai comentez? Aşa a fost să fie. Nu contează că am fost un precursor al
optzeciştilor, nu era nimeni interesat de această situaţie, eu făceam
legătura între şaptezecişti şi optzecişti (odată ce debutul meu editorial în
două „Caiete ale debutanţilor” e legat de anii ’70). În 1981 mi se publica
în Scînteia Tineretului, la pagina de „Opinii literare şi artistice”, un
interviu (luat de Victor Atanasiu, trimis de vrînceanul Ion Cristoiu, „şef
adjunct” la acest ziar pe atunci) cu titlul: „Da, avem o nouă generaţie
literară. De ce ne tot codim să o afirmăm?”. Mie mi se părea deja
evidentă ascendenţa fenomenului optzecist, dar critica încă ezita (nu mai
pun la socoteală faptul că revista Luceafărul, alături de Săptămîna, lua
peste picior, dacă nu desfiinţa, actualii lideri optzecişti; un „critic” de reacredinţă,
obtuz, al Luceafărului de atunci era Dan Cristea, rămas pe
aceeaşi poziţie privilegiată şi azi, deşi nu are merite profesionale morale;
e cazul să observ că el a avut şi are cu mine mereu ceva de împărţit,
nedemn, din motive extraliterare; să fie sănătos; apropo, duşmănia lui la
adresa mea e împărtăşită de alt „şaptezecist”, Alex Ştefănescu, alt „critic”
incompatibil cu genul meu poezie; le urez amîndurora să trăiască mai
mult decît mine şi să reuşească să mă ţină tot cu capul la cutie, să-mi mai
taie din avînt; cred că şi compromisurile comuniste îşi dau la ei în petic).
– La Focşani, unde trăiai, era viaţă literară de nivel naţional, ca
să zicem aşa, în anii 70-80? Te simţeai în miezul ei sau marginalizat? În
urgisirea ta de „organele de ordine” conta că erai perceput ca optzecist,
sau contau doar actele tale de „fluierător în biserică”?
– La Focşani vedetele anilor ’70 şi ’80 (pînă azi, de altfel) erau
poeţii şaptezecişti Florin Muscalu, Dumitru Pricop şi Ion Panait, toţi
plecaţi la Domnul în anii 2000. Eu eram considerat doar o curiozitate a
naturii, care i-a contrariat la culme după ce au văzut că volumele mele de
versuri erau băgate în seamă şi de critici importanţi ai vremii (nu mai
spun că premierea „La fanionului” i-a iritat, nefiind înţeles cum de a fost
posibil). În general, atitudinea din poezia optzecistă îi contraria. Mi se
spunea optzecist peiorativ. Eu eram minimalizat, jignit şi pe motiv că nam
studii înalte şi n-am intrare la autorităţile locale (nemembru PCR
fiind), total marginalizat. N-aveam nimic de demonstrat nimănui, aşa că
nu mă omoram cu firea să le stau la dispoziţie. Oraşul Focşani n-avea
universitate, teatru profesionist, filarmonică sau revistă literară sau
editură, intelectualitatea locală nu depăşea nivelul didactic. Iar dinspre
păstrarea coloanei verticale sub dictatura ceauşistă, nici nu se punea
problema. Ce principii, ce model public moral? Prostituţia cotidiană era
în floare (motiv să mă scoată din minţi; invitat la cîte o şezătoare literară,
dinamitam atmosfera cu poeme şi observaţii „literare” care-i punea în
dificultate şi pe turnători). În afara soţiei (Doina Popa, fiică de legionar,
era şi ea proscrisă), nu aveam nici un apropiat. Ideea de conştiinţă de sine
era anulată de ideea de oportunism – valabile şi azi. Să nu uit: urmărirea
mea operativă de către Securitate a început din toamna anului 1981, după
ce mi-a apărut un poem infamant intitulat „Lanţul” în revista Viaţa
Românească (şi apoi volumul antifaraonic „Inima de raze”), nu după ce
mi-a apărut volumul „La fanion”, în 1980. Subliniez asta fiindcă m-am
trezit cu binevoitori care declară că premiul de debut al Uniunii
Scriitorilor a fost o recompensare tacită a faptului că „fluieram în
biserică”…
– Revista Contrapunct a fost proiectată în 1990 pentru a coagula
în jurul ei scriitori optzecişti. Multă lume a fost mirată că n-a avut
redactor-şef pe vreunul dintre protagoniştii de la Cenaclul de Luni,
care alcătuiau de altfel grosul redactorilor şi colaboratorilor, aceştia
fiind pe val, ci pe LIS care tocmai făcea pe şeful FSN Vrancea! Cum a
fost?
– Am fost ales redactor-şef la Contrapunct în lipsă, în februarie
1990, pe cînd eram „preşedinte revoluţionar de judeţ” la Focşani (şi
membru al Parlamentului Provizoriu). Am părăsit această funcţie înaltă
(care m-ar fi perpetuat pînă azi ca demnitar independent postcomunist,
fiind trecut primul pe lista FSN de la primele alegeri libere parlamentare;
am refuzat) fără nici un regret, în martie 1990, şi am venit între colegii
optzecişti, fără să bănuiesc „dedesubturile”. Un an mai tîrziu, după ce miam
dat demisia din funcţia de redactor-şef, am aflat că s-a apelat la mine
fiindcă nucleele de influenţă bucureştene optzeciste s-au anihilat
reciproc. Ion Bogdan Lefter şi-a arogat mereu şefia, dar l-a respins
inclusiv împăciuitorul Mircea Nedelciu, datorită caracterului lui
controversat. Lupta pentru putere în cadrul redacţiei între optzecişti (unul
mai orgolios decît celălalt, toţi se considerau potriviţi pentru funcţia de
conducere, o rîvneau) a continuat şi după ce am venit redactor-şef, fără
ca eu să conştientizez asta (m-aş fi dat deoparte cu plăcere dacă aş fi ştiut
ce bătălii se duc în spatele meu: Mariana Marin era un ferment în acest
sens; tocmai ea, cea mai dragă mie dintre toţi; la intervenţia ei am semnat
Apelul împotriva realegerii lui N. Ceauşescu la al XIV-lea Congres al
PCR). Am intrat, de fapt, într-un viespar colegial optzecist. Îmi vedeam
de treburi, onest, munceam singur, dormeam la hotel, colegii de redacţie
stăteau la cîrciumă sau onorau burse în Franţa (am primit şi eu o
asemenea bursă, personalizată prin Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca,
dar am preferat să stau pe baricade, în redacţie, fiind vremuri tulburi; de
necrezut, pe bursa mea a plecat clandestin Ioan T. Morar, poet optzecist,
dar şi gazetar comunist; deşi nu i-am reproşat niciodată asta, el nu-mi
iartă nici azi porcăria făcută atunci, îmi e duşman). Îţi amintesc, revista
săptămînală avea un tiraj de 60.000 de exemplare în 1990. Nu-mi place
să mai rememorez, mai ales după ce am descoperit că din momentul în
care am întors armele împotriva „regimului Iliescu” şi am publicat
săptămînă de săptămînă documentare care îl acuzau pentru morţii de la
Revoluţie şi de la „13-15 iunie 1990, din Piaţa Universităţii” (zile în care
un N. Manolescu scria „Om” cu O mare la adresa lui Ion Iliescu), ce
crezi? M-am trezit în redacţie cu angajarea altor doi optzecişti, de-a
dreapta şi de-a stînga mea (adjunct şi secretar de redacţie), cu trecut nu
tocmai neşantajabil: Hanibal Stănciulescu („prozator ticăloşit”, prins la
Revoluţie angajat al USR, unde răspundea de… Securitate; între timp am
auzit că a luat-o razna, şantajat chiar de ai lui) şi Elena Ştefoi (fostă
propagandistă PCR-Securitate, nu tocmai întîmplător ajunsă consilier,
apoi… ambasador în Canada, desigur). Ei au stricat atmosfera, m-au
izolat. La ideea cui au fost ei angajaţi? A vanitosului I.B. Lefter, care se
tot prezintă şi azi eminenţa cenuşie a revistei, deşi n-avea nici o treabă cu
munca de redacţie. Optzeciştii bucureşteni, ce m-au ales benevol
redactor-şef, au sperat să găsească în mine un om de paie. Le-am iertat
demult afrontul.
– Ai rămas un revoluţionar. Eşti un fel de Domnul Contra. Încerc
să mi te imaginez pe bancă în Cişmigiu vorbind sfătos despre nu ştiu ce
constelaţie, despre echilibrul în natură, despre nemurirea sufletului şi nu
reuşesc. E vreo şansă?
– Interesantă percepţie despre mine. Mi-ar plăcea să rămîn un
revoluţionar în viaţa literară, în regim avangardist, nativ (dat ca atare
Vărsătorilor şi Peştilor; eu sunt născut pe 19 februarie, pe graniţa dintre
aceste zodii; pentru mine sunt fundamentale libertatea şi independenţa,
sunt prin zodie „un luptător prin excelenţă” şi-mi croiesc propriul drum
în viaţă, respectîndu-mi şi propriile reguli)… Altfel, n-am fost niciodată
un revoluţionar (nici n-am rămas; deşi am sînge de macedonean; tatăl
tatălui meu a fost aromân grec revoluţionar). Am fost pus efectiv cu forţa
„preşedinte de judeţ” pe 22 decembrie 1989 de către revoluţionari. În
primele zile ale Revoluţiei, cînd se trăgea în Focşani (şi Ceauşescu trăia,
nu fusese executat şi nu ştiam dacă „oamenii lui” nu vor răsturna situaţia)
mă resemnasem că am ajuns un „paşoptist” şi că merită să mor pe altarul
libertăţii şi al adevărului (sunt vorbe mari, dar la mine ele au sens). Nici
nu sunt un Domn Contra. Cred în Dumnezeu şi în liberul arbitru lăsat de
el, cum cred şi în relativitatea hărţilor astrale şi în determinarea lor, sau în
ordinea bunului simţ „omenesc”. De cîte ori îmi sunt încălcate drepturile
elementare pe care eu cred că mi le-a lăsat destinul, reacţionez. În viaţa
de zi cu zi sunt un om paşnic, „normal”, nepreocupat de cariera
profesională, stigmatizat din acest motiv şi în meseria de scriitor. Am
purtat blestemul inadaptabilităţii cotidiene şi al arătării cu degetul ca
intrus (sau impostor), prin felul meu de a fi. Nu e cazul să mai dezmint
nimic. Am fost un boem în prima tinereţe, am avut apoi o familie (soţie,
copil), am ocupat şi funcţii înalte şi am fost şi ultimul om (voi muri în
această postură umilitoare, „să pot să-mi ispăşesc păcatele”), am publicat
cărţi care n-au trecut chiar neobservate de critică, unele premiate credibil
– aşa arată un Domn Contra? Un ratat incompetent sau integru? Nu
condamn compromisurile particulare, intime, nimănui, de regulă. Însă am
pretenţii de la viaţa publică a fiecăruia (dintre cei ce se expun; nu-i obligă
nimeni să nu stea în banca lor). Reacţionez dur atunci cînd, în plan social
şi economic, cultural (literar) sau politic descopăr abuzuri publice,
minciună, fals, furt, manipulare, lipsă de demnitate, „prostie cu diplomă”,
conformism degradant. De aici impresia că sunt „un revoluţionar”. E
starea mea naturală de a fi treaz. E drept, n-am mai stat demult pe o
bancă în Cişmigiu. Şi n-am vorbit niciodată cu nimeni despre nemurirea
sufletului, fiindcă oricum n-aş fi crezut. Fac parte dintre cei care iau
atitudine publică intransigentă, de opoziţie (din care nu se cîştigă nimic,
în afara adversităţii celui pe care-l tragi de mînecă). Deşi nu am
certitudini la masa de scris poezie-proză-teatru, nu mă feresc să spun
lucrurilor pe nume în publicistică-eseu.
– Prietenia contează în existenţa unei generaţii literare? Eşti
prieten cu mulţi din congenerii tăi?
– Îi simt prieteni pe toţi optzeciştii, inclusiv pe cei care nu mă
suportă. Îi citesc întotdeauna cu bună-credinţă, cu simpatie
necontrafăcută, sunt cu ei „pe aceeaşi undă”. Însă prieten de familie nu
mai sunt cu niciunul, deşi m-am apropiat cordial de membrii grupului
Caietelor de la Durău, optzecişti cu toţii (Adrian Alui Gheorghe, Cassian
Maria Spiridon, Radu Florescu, Nicolae Sava, Gellu Dorian): n-au fost
solidari cu mine la greu, în anii 2000, cînd am avut parte de cumpene, şi
m-am învăţat minte. Sunt singur şi nu mă mai plîng, nu mi se dă telefon
(doar Elvira Iliescu din Constanţa mă mai întrebă ce mai fac, uneori şi
zilnic), nu mă vizitează nimeni acasă, rar îmi scrie cineva cîte un e-mail
care să nu fie legat de o obligaţie colegială. Prieten mi-a rămas Doina
Popa, alături de care am suportat toate „încercările vieţii”. Adevărul e că
m-a subminat şi timiditatea (şi în cazul meu, aparenţele de „îndrăzneţ”
înşeală). Dar să nu-l mînii pe Dumnezeu, şi eu sunt vinovat de această
situaţie. De sărbători sau de ziua de naştere primesc şi e-mailuri şi
telefoane de felicitare şi mă bucur că n-am fost uitat de toţi. Deşi demult
mă consider „mort”. Pot să spun, totodată, că sunt un singuratic în
mijlocul prietenilor („prieteni îmi sunt toţi cei din literatura română care
mi-au îmbrăţişat scrisul”). Şi că soarta m-a obligat să mă izolez pentru
„a-mi recunoaşte adevărata menire” şi pentru a mă regăsi într-o zi
(citeam deunăzi că „Dumnezeu e ceea ce fiecare ştie să facă cu propria sa
singurătate”).
– Au optzeciştii criticii lor, din cadrul generaţiei, vreau să zic?
Au impus ei generaţia? O apără acum?
– Au avut în anii ’80 şi au critici şi azi, chiar dacă unii dintre ei
„s-au delimitat” formal de optzecism (precum cei de la Vatra, pe vremea
cînd erau profesori universitari la Braşov, de pildă). Deşi, după
Revoluţie, a avut loc o regrupare, mulţi dintre poeţii optzecişti au devenit
comentatori critici (vezi şi cazul lui Mircea Bîrsilă, venit din
universitatea timişoreană la Piteşti). E normal să fi impus şi ei generaţia
optzecistă şi să o apere şi acum. Dar criticii optzecişti au impus şi
nouămiiştii şi douămiiştii (inclusiv, sau mai ales, de la catedra
universitară). Optzeciştii sunt în fruntea revistelor literare lunare sau
trimestriale (după ce au îngropat singuri revista săptămînală dăruită lor
de către Uniunea Scriitorilor, Contrapunct), de la Vatra şi Orizont la
Convorbiri literare, Familia, Dacia Literară, Verso sau Ramuri şi
Poesis, Feed Back, Cronica sau Ex Ponto, Argeş, Euphorion, Discobol,
Hyperion, Cafeneaua literară. Dar au şi dispărut reviste ale optzeciştilor
precum Interval la Braşov sau Antiteze şi Panteon la Piatra Neamţ,
Moldova la Iaşi sau Calende la Piteşti. Literatura română merge încă pe
mîna optzeciştilor, chiar dacă mulţi dintre liderii optzecişti (scriitori,
critici şi teoreticieni ai optzecismului) au murit. Ar fi fost şi mai cîştigată
dacă nu s-ar fi îndepărtat după Revoluţie de actul critic optzecişti care
contau: de la Ion Bogdan Lefter şi Mircea Mihăieş la Radu Călin Cristea
şi Liviu Antonesei. Unde sunt criticii C. Pricop, Gh. Achim, Marius
Ghica, Lucian Alexiu? Au mai rămas pe baricadă Al. Cistelecan, Cristian
Livescu, Ştefan Borbely, Dan C. Mihăilescu. Pe cînd N. Oprea, I. Holban
şi Mircea A. Diaconu au mai oprit din motoare. S-au adăugat Paul
Aretzu, Marian Victor Buciu, George Popescu, I. Buzera şi C.M. Popa la
Craiova (dar critica şi eseul sunt promovate cu succes şi de alte nume de
optzecişti în Mozaicul, Ramuri, Scrisul Românesc). La Tîrgu Mureş e o
şcoală de critică remarcabilă acum, de la Virgil Podoabă la Gh. Perian şi
Iulian Boldea. La Bucureşti – N. Bîrna, Tudorel Urian, Octavian Soviany
şi Răzvan Voncu, la Fieni – Ştefan Ion Ghilimescu, la Iaşi – C. Dram, la
Satu Mare – Gh. Glodeanu. Cărţi de referinţă de critică au poeţii Traian
T. Coşovei, Nichita Danilov şi D. Chioaru sau Daniel Corbu şi G.
Vulturescu, Romulus Bucur şi Gh. Mocuţa şi Simona Grazia Dima.
Generaţia optzecistă, un fenomen, s-a dovedit o pleiadă nesperat de
productivă şi de valoroasă, e de ajuns să consulţi numai „Dicţionarul”
optzeciştilor, semnat de I. B. Lefter, şi te lămureşti: mă refer nu numai la
poeţi, ci şi la prozatori, dramaturgi, eseişti, critici. Sau să deschizi
antologia cu optzecişti, semnată de Al. Muşina-Gh. Crăciun, sau cea
semnată de D. Chioaru-Radu Văcărescu…
– Proză de ce scrii? Jurnalism de ce practici? E prea strîmt
cadrul poeziei?
– Tu nu te poţi pune în pielea mea? Ce întrebări sunt astea – de ce
trebuie să scriu doar poezie? Eu scriu „texte”. Scriu instinctiv, „ce-mi
vine”. Cel mai fericit lucru care mi s-ar fi întîmplat în viaţă ar fi fost „să
nu simt nevoia să scriu”. Scriu de la început, o tot repet (regulat, de la 15
ani), în toate genurile literare. Şi sufăr. Normal ar fi fost să fi rămas la
proză? La cenaclul „3,14” aveam numai comentarii favorabile la proză
(pentru proză am şi primit primul meu premiu literar, în 1972, nu?) şi
drumul spre miezul poeziei mele, al găsirii unui stil personal, dacă pot să
spun aşa, a fost extrem de sinuos, poate ar fi trebuit să rămîn la proză.
Proză scurtă. Dar n-a fost să fie aşa, pînă la urmă m-am fixat pe poezie.
Şi după ce s-au aşezat apele cumva în poezia mea, în 1985 am terminat
un roman („Grijania”), iar în 1987 alt roman („Romanul-basm”), care nau
putut fi publicate pînă la Revoluţie… De ce le-am scris? Fiindcă nu
mă exprimam destul în poezie? Nu merită să-mi bat capul. Am scris patru
romane fiindcă trebuia să le scriu – că ele n-au avut parte de o minimă
glorie literară (deşi unul a fost premiat şi altul nominalizat la premiul
USR), îmi asum eşecul. Jurnalul intră şi el în regula prozei. Jurnalul îmi
ţine mîna la masa de scris. În privinţa… jurnalismului – el e legat de
Revoluţie şi de libertatea de expresie în regim publicistic, de datoria
simbolică de a nu sta indiferent faţă de evenimentele trecătoare ale
societăţii în care mă învîrt. Publicistica mea e de ziar (legată de
actualitatea politică şi social-economică, în principal) şi de revistă literară
(legată de actualitatea culturală). Am dat de gustul publicisticii după ce
am constatat că „am dreptate” în intransigenţa mea, că se confirmă la
vedere ceea ce e ascuns (mă refer la previziunile mele intuitive pe termen
scurt). Faptul că nu sunt iubit-evidenţiat-premiat pentru publicistica
scrisă, mă lasă rece.
– În încheiere, dragă LIS, ce mai înseamnă generaţia 80 astăzi?
Mai contează ea în bloc sau doar numai individual, doar ca fostă
trambulină pentru orgolioşi creatori?
– Generaţia ’80 contează prin individualităţile ei (fără ele nu s-ar
fi impus), nu „la grămadă”. Are deja morţii ei importanţi, de la Radu G.
Ţeposu, Radu Săplăcan sau Al. Th. Ionescu la Mariana Marin, Aurel
Dumitraşcu, Ioan Flora şi Ion Stratan sau Mircea Nedelciu, Gh. Crăciun
şi I. Lăcustă. În ianuarie 2010 ne-a părăsit şi Augustin Frăţilă. După
Revoluţie, am avut impresia că mulţi dintre optzecişti „s-au lăsat de
creat” – dar nu, inclusiv „bătrînii Gh.”: Gh. Izbăşescu şi Gh. Iova sau Gh.
Ene scriu în continuare. Pe de altă parte, au ocupat primele linii, în timp,
cei ce erau în penumbră înainte de 1989, de la G. Vulturescu la Adrian
Alui Gheorghe sau Cassian Maria Spiridon şi Gabriel Chifu, Gellu
Dorian, Mircea Bîrsilă sau Romulus Bucur şi Marian Drăghici, N. Sava,
Daniel Corbu, Mircea Petean, D. Chioaru, să rămîn numai la exemplul
poeţilor. De aşteptat să recupereaze: I. Zubaşcu, Radu Florescu, Doru
Mareş, Daniel Pişcu. Iar Ioan Pintea, Virgil Diaconu, Paul Aretzu,
Valeriu Stancu, Lucian Alecsa, Gh. Mocuţa, Petru Ilieşu, Marcel Tolcea,
Ion Cristofor, I. Milea, Dan Damaschin, Paul Daian, Radu Văcărescu ies
din rînd. Să mă ierte cei uitaţi (şi toţi optzeciştii basarabeni, din Serbia şi
„nemţii noştri”, sau Matei Vişniec emigratul). Apoi, şi azi sunt
strălucitori Ion Mureşan, Nichita Danilov, Traian T. Coşovei, Al.
Muşina, Aurel Pantea, I. Moldovan, Bogdan Ghiu, Florin Iaru, Marta
Petreu, Petru Romoşan, Emil Hurezeanu. Poeţi de primă mînă precum
Ioan Es. Pop, Andrei Bodiu, Simona Popescu, Paul Vinicius intră în
rîndul nouăzeciştilor? Vedete rămîn şi Liviu Antonesei, Lucian Vasiliu,
Denisa Comănescu, Magda Cîrneci, Cornelia Maria Savu, Ioana
Crăciunescu, Octavian Soviany, Mariana Codruţ. Optzeciştii au steaua
lor.
