Pictorul francez Gustave Courbet, adept fervent, în politică, al socialismului, dar nu şi în artă, în 1866 a pictat un tablou pe care l-a numit “Originea lumii”. În acest tablou, Courbet, fondatorul realismului, prezintă torsul unei femei culcate care-şi expune sexul cu părul pubian, în splendoarea voyeuristă. Din acest motiv bărbații, mereu, sunt cu ochii pe femei.
Și Egon Schiele, obsedat de nudul feminin a pictat nu doar torsul, ci nudul femeii, în același stil realist ca și al lui Courbet, dar nu i-a găsit în schițele sale primordialitatea, deși antropologii o descoperiseră pe faimoasa Lucy (scheletul unei presupuse hominide din urmă cu aproximativ 3,2 milioane de ani, descoperit în Etiopia), numai că Schiele nu a apucat s-o vadă. Descoperirea lui Lucy ar putea să facă dovada care să confirme metafora pictorului francez ca exprimând un mare adevăr: la originea lumii se află femeia.
Deși realistă, pictura cu torsul nud al femeii rămâne o faimoasă şi atractivă alegorie, dar nu şi plauzibilă. Ce a vrut să spună pictorul în acest tablou? Că femeia este cea care dă naștere și se află, prin urmare, la originea lumii. Mulți au crezut în această metaforă și au luat alegoria lui Courbet drept adevăr absolut. Dar este și adevărată alegoria? A indica metaforic sexul femeii ca origine a lumii, poate fi, ca imagine, seducătoare, dar nu este adevărul.
Umberto Eco spune că acest semn al cunoașterii este doar o ,,indicalitate sau atenționalitate primară”. „Avem indicalitate primară, spune Eco, atunci când în materia compactă a senzațiilor ce ne bombardează , deodată selecționăm ceva pe care-l decupăm pe acest fundal general, hotărând să vorbim despre el” (Umberto Eco – Kant și ornitorincul, p.23).
Ce este alegoria? Este o metaforă lărgită în care abstractul se transferă în înțelesuri figurative, de suprafață, o încifrare de gradul cel mai simplu, cu dezlegare imediată.
Originea lumii se află în sexul feminin? Numai dacă-l asociem cu o gaura neagră și numai dacă găurile negre se află la originea galaxiilor. Am în vedere această viziune asupra analogiei sexului feminin cu găurile negre.
Viziunea mea pornește de la ideea că nașterea unei ființe înseamnă o întoarcere pe dos a materiei biologice (materia celor doi genitori – bărbatul și femeia este copiată în procesul meiozei în spermatozoid și ovul și reînnoită în procesul fecundării), lucru pe care îl bănuiesc a se petrece și în găurile negre din centrele galactice: black hole sunt structuri cosmice paradoxale pentru percepția noastră, unde materia îmbătrânită a Universului este întoarsă pe dos, generând astfel, la infinit, un nou Univers-copil, căci nu le găsesc alt rol în acest Univers.
Eu le-aș numi morile universului şi, la fel cum femelele fiecărei specii, sunt morile biologice ale lumii.
Deși mitul biblic al creației este aparent o alegorie mai puțin credibilă, acest mit este confirmat de cercetările genetice. Poarta lumii este doar o cale de tranziție, nu stă la originea lumii. Chiar și Isus, pentru a se întrupa, fost nevoit să treacă ,„prin Fecioară quasi per tubum”, spune Umberto Eco. Atunci, este evident că nici black hole-ul din centru galactic nu poate fi originea universului ci, cel mult, quasi per tubum. Dar, fără această tranziție prin femeie, nicio ființă umană nu s-ar naște, la fel cum nici fiul lui Dumnezeu nu s-ar fi întrupat.
Paradoxal, originea lumii se află în bărbat, nu în femeie. Or, dacă Courbet ar fi cunoscut asta, ca fondator al realismului, ar mai fi pictat el gonadele masculului? Tabloul lui Corbet „Originea lumii” a stârnit mare scandal, fiindu-i refuzată intrarea la Salonul de pictură din cadrul Expoziției Universale din 1855. Dar refuzul îi va aduce consacrarea. Cu siguranță Courbet nu ar fi pictat drept origine a lumii podoabele unui mascul, fiindcă expunerea sexului masculin, pe lângă faptul că ar fi fost socotit exhibiționism, pe nimeni nu l-ar fi fascinat, așa cum fascinează tabloul cu torsul femeii și sexul acesteia la vedere.
Mitul facerii confirmă ipoteza noastră, anume că la originea lumii stă bărbatul și nu femeia. Un argument îl constituie faptul că Iahve Elohim l-a făcut mai întâi pe bărbat și apoi din bărbat a făcut femeia. ,,Atunci Domnul Dumnezeu (Iahve Elohim) a trimis un somn adânc peste om şi omul a adormit. Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a dus-o la om. Și omul a zis: De această dată este os din oasele mele și carne din carnea mea. Ea va fi numită femeie (evr. ișa) pentru că a fost luată din bărbat (evr. iș)’’ (Genesa [Facerea]).
Chiar astfel să se fi petrecut lucrurile? A făcut Domnul Dumnezeu o clonă din ADN-ul bărbatului şi a creat femeia din coasta bărbatului?… Nu credem în această intervenţie divină. Vechii evrei aveau o predilecţie în a mistifica realitatea, în a o metamorfoza în alegorii. De altfel, toate civilizaţiile culturale antice, ca de pildă și grecii, au apelat la alegorie pentru a exprima o observaţie mai mult sau mai puțin realistă asupra naturii obiective, dar mai cu seamă asupra imaginarului.
Cultura homerică greacă e plină de astfel de alegorii. Iliada şi Odiseea sunt faimoase. Facerea femeii din bărbat pare a fi o interpretare alegorică a cuvântului femeie (işa) care vine din evreiască veche derivând din cuvântul bărbat (iş).
Dar interpretarea mitică a desprinderii femeii din coasta bărbatului, deși alegorică, conține un sâmbure de adevăr, în sensul că originea femeii se află în genotipul bărbatului, în conținutul XX al celui de-al 23-lea cromozom.
De aceea, noi mergem pe linia filosofului evreu Filimon din Alexandria şi admitem că întreaga Biblie este o alegorie. Cartea cărţilor trebuie astfel interpretată dacă vrem să-i găsim înţelesul. Facerea femeii din bărbat nu este departe de adevăr.
Mulţi au crezut în mistificarea realistului Gustave Courbet, anume că originea lumii se află în sexul femeii. Şi cine ar fi putut gândi, în acele timpuri, altfel? Încă nu se descoperise genetica; nu se cunoştea informaţia conţinutului genetic al spermatozoizilor. Întrucât femeia este cea care dă naştere, sexul ei a fost lesne identificat drept origine a lumii. Dar această viziunii contravine celei biblice, în care se arată că femeia a fost creată din bărbat. Or, aici lucrurile sunt foarte clare – originea lumii e în primul bărbat. Eva a fost creată din ,,coasta’’ lui Adam.
În realitate nu sexul femeii stă la originea lumii, ci sămânţa bărbatului. Sexul femeii e poarta lumii, dar adevărata origine a lumii se află în sămânţa bărbatului. Prin poarta lumii ies progeniturile, dar cheia lumii o deţine genomul masculin. Informaţia completă a masculinului şi femininului se află în sămânţa bărbatului, nu în ovulul femeii.
Tintoretto – Adam şi Eva
În bărbat se află spermatozoizii cu cei doi cromozomi sexuali X şi Y. ,,Celulele sexuale ajunse la maturitate (spermatozoidul la bărbat şi ovulul la femeie) în momentul maturităţii generative, conţin câte un cromozom de la fiecare pereche, adică în total 23 de cromozomi. În calitate de cromozom sexual în ovul se află totdeauna cromozomul X, iar în spermatozoid cromozomul X sau Y. Când celule sexuale, aflate în procesul fecundării, se unesc, numărul cromozomilor se dublează (ajung la 46 n.n.). Dacă un ou maturizat se va uni cu un spermatozoid sexual Y, atunci fătul va fi de sex masculin. Dacă însă spermatozoidul va conţine cromozomul X, fătul va fi de sex feminin. Deducem astfel că sexul copilului este determinat doar de cromozomii X sau Y ai spermatozoidului care a fecundat ovulul” (S. Schnab – Bărbatul şi femeia, p.17).
La o expulzare orgasmică jumătate din spermatozoizi conţin al douăzeci şi treilea cromozom Y şi jumătate X . Şansele de a se naşte băieţi şi fete sunt egale. Deci deţinătorul sexului progeniturii se află în informaţia spermatozoidului, nu în ovulul femeii. Prin urmare, la originea lumii se află bărbatul și nu femeia. Din acest motiv se impune să mergem pe teza mitului biblic, anume a creării femeii din ,,coasta’’ bărbatului. Mitul biblic credem că la aceasta face referire, că acesta este înţelesul mesajului biblic.
Ajungând la această ipoteză, suntem obligați să admitem teza creaționismului. Dar, dacă și la animale se păstrează aceeași determinare genetică, cum se explică faptul că evoluționismul a dat masculului să posede această prețioasă zestre genetică a speciei și nu femelei, cunoscut fiind faptul că masculul este mai vulnerabil, în privința supraviețuirii (lupta pentru teritoriu sau femele, respectiv, în cazul bărbaților – războaiele)? Rămâne deocamdată, pentru noi, o enigmă.
Ar fi deosebit de interesant de ştiut, care din cele două testicule produc, în procesul meiozei, spermatozoizi cu informaţie Y şi care cu X. Procesul meiozei este procesul prin care sunt produse celulele reproducătoare – gameții, respectiv spermatozoizii și ovulele. Sau ambele testicule produc în procente egale și X și Y? E greu de presupus să nu existe ,,o specializare” a celor două testicule pentru producerea unui anumit tip de gameți. Faptul că sunt două testicule ne induce ideea unei meioze separate. Nu se ştie care dintre cei doi, dar înclin să cred că cel din dreapta produce, în procesul meiozei, spermatozoizi cu al 23-lea cromozom X, deci ,,feminini” şi cel din stânga cu al 23-lea cromozom Y, deci ,,masculini”. De ce înclin să cred asta? Fiindcă presupun că cei din testicul drept copiază informația din emisfera stângă a creierului, unde se află centrii vorbirii. După cum se știe, comunicarea verbală este o dominată feminină.
Argumentația poate părea unora șubredă, dar nu fac decât să expun o opinie în acest sens, nu să trag o concluzie. Segregarea genelor în procesul mitozei (proces în care are unirea informației din spermatozoid și ovul în momentul fecundării) se face în perechi independente a cromozomilor omologi.
Segregarea în perechi independente a fost descoperită și dovedită de Mendel. Împerecherea genelor de la bărbat și femeie are loc pe baza principiului asemănării în oglindă a genelor respective, din care una devine dominantă și cealaltă recesivă. Adică, am spune noi, manifestarea lor în fenotip ar fi de 2/3 a dominantei și 1/3 a recesivei în cazul tipului A a – heterozigot, sau în procente egale de tipul AA – homozigot.
Drept urmare, a 23-a pereche de cromozomi va determina, credem noi, și o anumită dominată a împerecherii celorlalte gene. „Precum membrii unei adunări legislative, genele apar supuse, ca indivizii, legilor pe care ele le decretează, constituite în corp aparte în aparatul cromozomial” (Darlington ,1953) (Gheorghe Oancea Ursu – Ereditatea și mediul în formarea eredității, p. 19).
Dacă s-ar cunoaşte cu exactitate care din cele două testicule produc X și care Y, s-ar putea planifica sexul progeniturilor după dorinţă, băieţi sau fete, oprindu-se ieşirea spermatozoizilor fie cu X, fie cu Y, printr-o anumită tehnică medicală, din testiculul drept sau cel stâng. Nu deţinem informaţii că cercetările genetice de până acum să fi abordat o asemenea posibilitate.
Cabanel: Naşterea Afroditei
Mitul facerii femeii din bărbat este şi mai explicit la greci. Deşi vechii greci s-au folosit de aceeaşi tehnică a alegoriei ca şi vechii evrei, spre deosebire de aceştia din urmă au avut un mod de gândire mai realist şi prin asta mai aproape de adevăr. Ei spun că Afrodita s-a născut din contactul sexului masculin viril cu spuma mării, din membrul în stare de erecţie al lui Uranus pe care Cronos, ascuns după sânul mamei sale, l-a tăiat şi l-a aruncat în mare. Mitul lui Cronos o ,,monstruoasă plăsmuire orientală’’, după E. R Dodds – Grecii şi iraţionalul – i-a făcut pe greci să acorde un loc central în mitologia divină.
Motivul castrării tatălui, spune Dodds, nu este un element firesc şi necesar acestui mit. Credem mai degrabă că mitul lui Cronos ne transmite ideea separării cerului( Uranus), de pământ (Geea), moment în care s-a născut şi Cronos (timpul). De altfel, dacă extindem logica mitului, vom vedea că fiecare naștere înseamnă și declanșarea ceasului biologic al fiecărei ființări.
Naşterea unei fete într-o familie este posibil să fi fost percepută, analogic, într-un fel, ca o castrare a tatălui. Chiar şi azi unii ironizează pe cei care au odrasle numai fete, că nu penisul l-au folosit pentru reproducere.
Observaţiile şi imaginaţia grecilor au intuit legătura dintre penis şi naşterea femeii din spuma mării, spumă atât de asemănătoare cu sperma masculină ejaculată sau juisarea feminină.
Sexul feminin îşi are originea, paradoxal, în sămânţa sexului masculin, adică în spermatozoidul cu cromozomul sexual XX. Cea mai adorată fiinţă pământeană – femeia – îşi are informaţia ontică în bărbat.
Botticelli: Naşterea zeiţei Venus
Potrivit lui Aelianus, De natura animalium, Afrodita s-ar fi născut dintr-o scoică (o analogie cu sexul feminin!) şi nu din sexul viril al lui Uranus. Toţi ne naştem dintr-o „scoică”, asemănarea sexului feminin cu scoica fiind evidentă. În mare, ea a fost însoţită permanent de Nerites, fiul lui Nereu, care trăia în adâncurile mării. Pentru că a refuzat s-o însoţească pe uscat, ea l-a transformat într-o scoică. De fapt, l-a efeminat.
Zeiţa frumuseţii şi a iubirii nu putea să fie decât o zeitate feminină, născută însă, paradoxal, din sămânţa masculină. Iubirea generează frumuseţe şi frumuseţea naşte iubire. „Afrodita s-a născut din spuma unui sex bărbătesc tăiat. Ori este reprezentată ieşind dintr-un val, care nu este decât spuma acelui sex aruncat în mare. Grecii antici spuneau că substanţa eliminată de falus seamănă cu spuma mării. Galenus, în De Semine descrie sperma ca un lichid alb (dealbalum) gros (crassum), spumos (spumosum), viu, al cărui miros seamănă cu cel pe care îl răspândeşte socul. Din ce împreunare sexuală s-a născut Afrodita? Uranus o strânge în braţe pe Geea. Cronos, stând la pândă după sânul mamei sale, ţinând în mâna dreaptă o seceră (harpe), prinde în mâna stângă organele genitale ale lui Uranus, le taie (inclusiv falusul), apoi aruncă totul în spatele său, având grijă să nu se întoarcă (Hesiod, Teogonia, 187). Picături de sânge cad pe pământ; ele constituie războaiele şi conflictele. Sexul, încă erect, cade în mare şi numaidecât Afrodita ţâşneşte din valuri” (Pascal Quignard, Sexul şi spaima, pp. 53-54).
Genetic, bărbatul este cel care posedă informaţia sexului progeniturii. De aici tragem concluzia că mitul biblic al facerii femeii din coasta lui Adam, ca şi mitul grecesc al naşterii femeii din spuma mării, în contact cu sexul viril al lui Uranus, constituie un adevăr pe care omul arhaic l-a intuit şi pe care l-a exprimat alegoric. În fundamentul ei fenotipic, Afrodita, zeiţa frumuseţii şi iubirii, simbolizează generic femeia și feminitatea umană. Dar, cu toate că originea lumii se află în genotipul bărbatului, informația din spermatozoid nu exprimă absolut nimic, dacă nu se unește cu informația din ovulul femeii și nu efectuează o tranziție de nouă luni prin trupul femeii.
Sursă: Reţeaua Literară
