Se confirmă oficial anunțul făcut la începutul lui februarie de ministrul de atunci al Culturii, Kelemen Hunor, cu privire la înscrierea satului ardelean Rimetea/Torockó în lista de propuneri a României pentru Patrimoniul Mondial UNESCO. Astfel, de câteva zile, Rimetea a apărut pe site-ul UNESCO pe această listă (aici). Vreau să subliniez că presa de limbă română a ignorat complet anunțul făcut de Kelemen Hunor în februarie, fiind meritul blogului Maghiaromania că a mediatizat chestiunea.
Front de case tipice localității, în piața centrală a Rimetei ©7C
Ce înseamnă apariția Rimetei pe lista cu propuneri a României? Această listă este un inventar al bunurilor culturale sau naturale pe care o țară intenționează să le nominalizeze oficial, mai devreme sau mai târziu, pentru includerea în Patrimoniul Mondial. Este un pas fără de care nu se poate obține înscrierea monumentului în acest patrimoniu.
Conform procedurilor, un monument trebuie pus pe lista de propuneri cu minim un an înainte de nominalizarea oficială. Pentru a înscrie un monument pe lista de propuneri, un stat trebuie să completeze o fișă-tip, care are ca puncte de referință o scurtă descriere și argumentele care justifică valoarea sa universală excepțională.
Pentru a mări șansele Rimetei de a intra pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, Ministerul Culturii a apelat la un artificiu – a propus extinderea unui obiectiv deja inclus pe listă, și anume satul Hollókő din Ungaria. Acesta figurează pe listă încă din 1987 și similitudinile existente între el și Rimetea i-au făcut pe responsabilii români să propună includerea satului din România „la braț” cu cel din Ungaria, mai degrabă decât să propună Rimetea de una singură.
Două localnice din Rimetea stau de vorbă în fața unei case din Piața Mică ©7C
Se știe că, de ani buni, UNESCO se codește să introducă pe listă monumente din Europa, pentru a echilibra configurația Patrimoniului Mondial, dominat acum categoric de bătrânul continent. Extinderea unui sit deja existent pe listă ar fi însă o soluție de compromis – România obține încă un monument pe listă, dar numărul total de poziții din Europa rămâne același.
UNESCO ne-a „șoptit”, de altfel, să facem același lucru și cu nominalizarea centrului istoric al Sibiului, analizată în 2007 și amânată, „pentru a permite Statului să studieze posibilitatea de a asocia această proprietate într-o nominalizare comună cu una deja existentă, referitoare la prezența sașilor în Transilvania” (textul original aici). Aluzia la legarea Sibiului de Sighișoara, aflată deja pe listă, este cât se poate de subțire. Practic, oficialii UNESCO ne-au dat mură în gură ce avem de făcut. Exista și un precedent, și anume extinderea sitului rural de la Biertan – prezent pe listă încă din 1993 – cu încă cinci obiective similare, petrecută în 1999, când extinderea a cuprins Câlnic, Prejmer, Dârjiu, Saschiz și Valea Viilor. Din păcate, despre Sibiu în patrimoniul UNESCO nu se mai aude nimic. Strategia sugerată de UNESCO în cazul său a fost însă aplicată în cazul Rimetei, propusă acum ca extindere a sitului de la Hollókő.
Rămâne de văzut dacă noul ministru al Culturii și aparatul din subordinea sa vor continua demersurile pentru includerea Rimetei în Patrimoniul UNESCO sau această idee va fi abandonată, dintr-un naționalism găunos (parcă și aud replica „Ce mai tot vor ungurii ăia și cu Rimetea?!”). Mă tem că ultima variantă e probabilă, caz în care de pierdut cel mai mult vor avea de pierdut… Aiudul, Turda și Clujul, adică cele mai apropiate orașe de Rimetea și cele care ar putea profita cel mai mult de „înnobilarea” Rimetei prin includerea în Patrimoniul Mondial.
Până una-alta, iată un fragment edificator din fișa monumentului trimisă de Ministerul Culturii către UNESCO:
Rufele se spală la bazinul din centrul satului sau în fața caselor ©7C
„Nominalizarea comună transfrontalieră conține două situri: vechiul sat Hollókő și împrejurimile sale, deja parte a Listei Patrimoniului Mondial UNESCO din 1987, și satul Rimetea. Hollókő și Rimetea constituie exemple excepționale ale unor așezări umane conservate deliberat, reprezentative pentru o cultură care a devenit vulnerabilă sub impactul schimbărilor ireversibile. Aceste sate, care s-au dezvoltat în principal pe parcursul secolelor 17 și 18, sunt exemple vii ale vieții rurale dinaintea revoluției agricole din secolul 20.
Clădirile albe, străzile ordonate, aranjarea parcelelor de pământ, hambarele și alte clădiri mai mici asemănătoare, prezența unor ruine de castele medievale și multe aspecte ale istoriei celor două așezări le leagă prin fire invizibile. Totuși, dincolo de multe caracteristici similare, se pot observa o serie de diferențe în anumite aspecte, care reliefează marea capacitate a arhitecturii vernaculare de a se adapta nevoilor și circumstanțelor locale.”
