CASA GORGIAS*

o proză de Gellu Dorian

Nouă

Palmele îi înconjurau cana în care vinul încă era cald. Pentru

cîteva fracţiuni de secundă se gîndi la fiul lui şi-şi apropie buzele de gura

acesteia ca şi cum l-ar fi sărutat pe frunte pe acesta, sorbind cea de a noua

gură de vin fiert, în privirile îndepărtate şi goi ale lui Johann Gorgias.

Stăruia de ceva timp acolo. Părea că se află în acel fotoliu din totdeauna.

Ba chiar George Dorn credea că stătuse cu acesta de vorbă de cîteva ore

bune, că tot ce-i trecuse prin cap îi fusese depănat de spiţer, în timp ce, de

fapt, străinul din faţa lui nu deschisese gura şi se arătase în apartamentul

lui de puţin timp în urmă, cînd de afară se pornise furia insului a cărui

maşină fusese lovită de sloiul de gheaţă.

Pe cînd stătea cocoţat pe acoperişul bibliotecii, îl văzuse pe

Johann Gorgias în mai multe ipostaze, fie prin Oraş, fie în casă, fie la

spital sau la Epitropie bătîndu-se cu cei mai încăpăţinaţi consilieri care nu

voiau să înţeleagă nici în ruptul capului că valul de ciumă ce stătea să dea

năvală în Oraş i-ar putea afecta şi pe ei, puşi la adăpost de averea ce o

aveau şi al căror vot era necesar pentru banii de care avea nevoie pentru

amenajarea spitalului şi a celor cîtorva case puse la dispoziţie de Teodor

de Mustaţă, ramolit şi gata şi el de ducă. Era întors pe dos şi-l blestema

pe Ianis Caraianis, acum, probabil departe, fără să-i fi trimis vreo veste

despre el, din cauză căruia – că din alte motive nu avea – Rosalia lui,

speriată în acea noapte, a dus sarcina foarte greu şi i l-a născut pe cel de

al optulea copil mort. Şi era băiat. Cît de mult ar fi vrut să trăiască, să

aibă încă un fiu pe lîngă Enachi, frate bun al celor două surori care

creşteau şi se făceau frumoase ca mama lor, a cărei sănătate o vedea pusă

în pericol. Gertrude, venită să o ajute pe Rosalia, a decis să nu mai plece

din Oraş, să stea alături de fiul ei, care, se vedea, era excedat de tot felul

de treburi, iar casa plină a acestuia mai tot timpul de străini cerea o mînă

de fier ca a ei. Krauss nu mai făcea faţă, iar rolul lui de valet de înaltă

clasă se transformase în supraveghetor al celor care se perindau prin

camerele mereu pline ale Casei Gorgias. Rashela ostenise şi ea. Cei patru

copii o storseseră de puteri, iar afacerile din ce în ce mai prospere ale lui

Şloim ar fi putut-o convinge să se retragă din slujba care i-a adus atîtea

satisfacţii, dar o şi cocoşase. Nu o lăsa inima să o părăsească pe Rosalia,

slăbită şi speriată că soţul ei, de atîtea eforturi şi mereu printre bolnavi,

îşi vă găsi sfîrşitul şi o va lăsa fără ce-i era ei mai drag, prezenţa lui atît

de tonifiantă şi dătătoare de viaţă. Gertrude i-a spus să nu mai rămînă

gravidă, să ia prafuri, să se păzească, pentru că trupul ei nu mai avea

puterea să dea viaţă, aşa cum ea voia, pentru că ştia cît de mult i-ar

plăcea lui Johann al ei să mai aibă un băiat… Şi Johann era în forţă,

iubitor, mereu dornic de dragoste, de carnea ei, de pielea ei rozalie, acum

cu nuanţe palide, pe care i-o mîngîia cu atîta tandreţe că nu avea cum să

nu-l primească în ea, atunci cînd îi simţea trupul fierbînd lîngă al ei. Dacă

nu l-ar fi lăsat, s-ar fi dus la Marghioliţa, care, simţindu-i trupul Rosaliei

măcinat de boală, era din ce în ce mai des în spiţerie, unde Lochman

lucra, preparînd prafurile pe care i le cerea Johann, a cărui activitate

socială îi lua foarte mult timp. Dar Johann, de cum se desprindea de

Rosalia, nu se mai gîndea la altă femeie, chiar dacă în Oraş cîteva

cucoane foarte frumoase i-ar fi oferit cu generozitate trupurile lor. Toate

femeile erau pentru el paciente sau paciente viitoare. Sfaturile lui, din

acea perioadă, pe care le-a văzut în cîteva dosare şi George Dorn, pe

urma cărora a refăcut unele momente dramatice din acele zile, era ca ele

să stea în casă, lîngă soţii lor, lîngă copii şi să nu iasă în oraş. Oraşul era

plin de soldaţi din toate ţările din jur, purtători de boli, murdari, nespălaţi

şi cu ochii pe fesele lor ca pe duşmani… La marginea oraşului erau

colonii de ostaşi ruşi, de husari, de turci. Numai grecii nu ajunseseră pînă

aici, deşi prezenţa unor emisari, deghizaţi în comercianţi turci, a simţit-o

în casa lui, care, la intrare, pe stîlpii porţii principale, avea arborat steagul

austriac, cu blazonul casei de Habsburg, care-i asigura o protecţie de care

valetul Krauss se bucura mai mult decît prezenţa soldaţilor care stăteau

ore în şir proţăpiţi în stradă, în faţa casei, pentru a urmări – ce dracii mai

ştie, cum spunea acesta – că mai răi de cît ciuma cine să fie, doar turcii şi

ruşii, doldora de tot felul de boli şi nesătui, că i se goleau beciurile

stăpînului său, pe care trebuia să le umple acum la o săptămînă nu la o

lună cum era în timp de pace.

În acea zi, cînd s-a urcat pe acoperişul bibliotecii să privească de

acolo, de sus, cum se demola Casa Gorgias, prin ceaţa ce acoperea

Oraşul, George Dorn a încercat să-şi imagineze cum ar fi putut arăta

acesta în vremea ciumei. Trei epidemii de ciumă şi una de holeră

trecuseră peste Oraş, din care – din două de ciumă şi din cea de holeră –

Johann Gorgias ieşise cu brio, chiar dacă, în urma celei de holeră, din

1831, populaţia se înjumătăţise. Nicio imaginaţie, îi spunea Titircă lui

George Dorn, nu poate întrece realitatea acelei ciume care a bîntuit

Oraşul înaintea războiului ruso-turc şi al Eteriei. Nici chiar el, Titircă,

mereu pus pe fabulaţii ce ţineau ore în şir mesele de la Hanul Piraţilor cu

urechile ciulite, nu-şi putea imagina. Ivaşciuc, nici atît. El vorbea din

documentele pe care le avea şi pe care le-a adunat într-o carte plină de

cifre, de statistici, că, văzîndu-le, te şi întrebai ce-a mai putut rămîne întrun

tîrg atît de decimat în urma acelor epidemii, sau dacă acele cifre sunt

reale, că la doar cîţiva ani după eradicarea bolii tîrgul gemea iarăşi de

lume, în special de evrei pe care, se vedea, spunea Titircă, nici ciuma nu-i

putea fugări din ştetl, loc mănos şi aducător de alişverişuri după ravagii

de acest fel.

George Dorn ştia mult mai bine cum a fost. El văzuse toate acele

întîmplări, urmărindu-l pe Johann Gorgias, care, acum, din fotoliu, îi

confirma cele văzute atunci. Johann era, astfel, singurul martor pe care el

se putea baza, chiar dacă, povestindu-i lui Ivaşciuc cele peste care a dat

în peregrinările lui, acesta nu avea cum să-l creadă, chiar dacă unele

dintre povestiri, că aşa le putea numi, păreau a fi scoase direct din

terfeloagele sale, iar menţionat ca sursă directă pe Johann Gorgias i se

părea a întrece orice limită a bunului simţ. Lui George Dorn, din acea

seară cînd a rămas în depozitele arhivei din Oraş, orice document adus de

Ivaşciuc, din acea perioadă, îi spunea mult mai mult. În jurul celor

înscrise acolo se ivea o lume ce copia fidel un spaţiu de timp, în care

numai el putea ajunge. Discuţiile astea îl enervau la culme pe arhivar,

pentru că astfel de inşi, spunea el, care fabulează pe seama unor hîrtii, fac

mult rău cercetării ştiinţifice cu care el era de acord şi pe baza cărora se

putea reconstitui un timp istoric. Titircă, deşi nu putea fi de acord cu

afirmaţiile de ordin ştiinţific ale lui Ivaşciuc, care secătuiau timpul,

condesnîndu-l în jurul unor date mai mult sau mai puţin reale, nu se lăsa

dominat de relatările de un realism istoric ieşit din comun cu care venea

George Dorn după o noapte în care dormea cu terfeloagele sub cap. De

aceea poveştile despre ciuma din acei ani par toate a fi fabulaţii ce pot

mulţumi pe cei dornici de aşa ceva. Or de astfel de fabulaţii era ahtiat

pînă la insaţietate doar Titircă, în timp ce George Dorn era convins că

doar cele văzute de el cu ochii deschişi, fie în documente, fie în

călătoriile lui prin timp, pe care Ivaşciuc i le bagateliza, erau demne de

redat, încît greu îi este unui ins dornic să scrie o carte despre acele

vremuri, aşa cum dorea George Dorn, să aleagă doar o singură impresie

sau relatare a doar unuia din cei trei. Pentru a-aşi imagina mai bine şi a se

convinge că epidemia de ciumă din acei ani a fost una de mari proporţii,

a recitit primele pagini din Boccaccio, arătîndu-i lui Ivaşciuc descrierile

ciumei de acolo, la care Titircă, fiind de faţă, a spus: fleacuri, să vă spun

eu… Şi descrierea unei epidemii de ciumă făcută de Titircă atunci este

aproape imposibil de povestit aici, cu detaliile pe care acesta le aducea

foarte convingător, precum şi cu urmările unei astfel de epidemii care

erau incomensurabile faţă de cele relatate în Decameronul…Nici de

Camus, în Ciuma, n-a fost atît de impresionat George Dorn, pe cît a fost

atunci lăsat cu gura căscată de povestea lui Titircă. Totuşi, pentru el doar

Johann Gprgias trăise cu adevărat efectele unei onor epidemii de ciumă,

din care a scăpat cu bine. Şi pe el, numai pe el, îl putea crede George

Dorn, iar acesta, de pe fotoliu, părea a-i da dreptate.

De la declararea primilor morţi de ciumă în Oraş, Rosalia nu a

mai ieşit din casă. Cînd Johann se întorcea de la spital, unde uneori

întîrzia şi zile în şir, se ducea mai întîi în baia din curte, amenajată, în

acea perioadă, numai pentru el, unde se spăla cu apă fierbinte şi mult

săpun glicerinat şi se ungea cu dezinfectante speciale, pentru a fi sigur că

nu duce cu el boala în casă. Hainele, dacă nu mai puteau fi salvate de

mîinile Rashelei la spălătorie, erau arse. Acest lucru devenise deja un

ritual, atunci cînd se întorcea din Oraş. Obiceiul a ţinut aproape un an.

Exerciţiul zilnic îl slăbise la trup, dar îl întărise fizic, încît carnea lui, din

cea moale şi cu pielea catifelată, devenise tare şi aspră, în aşa fel încît

Rosalia, cînd îl mîngîia, atunci cînd venea în pat, istovit, dar plin de

dragoste şi tandreţe, nu-l mai recunoştea, dar nu îndrăznea să-i spună ce

crede, ce simte, ci se mulţumea că Johann al ei era la fel de iubitor şi

chiar mai îndîrjit în pat, parcă neobosit peste trupul ei din ce în ce mai

slăbit.. Nu numai pielea i se înăsprise, ci şi privirea, mai încruntată, sub

sprîncenele stufoase, că într-o zi, văzîndu-l ieşind din baia din curte, în

halatul vişiniu, de mătase matlasată, Rashela l-a confundat cu ofiţerul rus

care tocmai plecase şi care n-a iertat-o, prinzînd-o în beci, cu o zi în

urmă, unde cu mîna la gură, pe nişte lăzi, i-a făcut felul, iute, iepureşte şi

eficient, stîrnindu-i fiori, care, deşi nu i-a dorit şi i-a asumat cu silă şi

teamă ca nu cumva Şloim al ei să afle, îi provocaseră şi acum senzaţii

plăcute în trup, şi, recunoscîndu-l pe Johann, a tresărit şi i-a spus: „da ce

v-aţi schimbat, excelenţă, că era să cred că sunteţi Volodea…”. Şi

Johann a privit-o pentru prima dată cu suspiciune pe Rashela în care

avusese pînă atunci încredere şi, curios, a întrebat, dar care Volodea,

Rashela dragă?! Eh – a spus Rashela înroşindu-se – rusnacul acela

neruşinat care credea că tot ce poartă fustă i se cuvine…, că i-am tras o

pleaftură de nu s-a văzut…, să-l aibă Iahve-n grijă…Johann a încercat să

o descoase, să vadă dacă nu cumva în lipsa lui în casă se petrec şi alte

lucruri necurate…Asta l-ar determina să schimbe cu totul poziţia lui de

gazdă atît de căutată de tot felul de inşi ascunşi sub diverse straie, fie de

simpli voiajori, fie de emisari de rang înalt, oricum, era limpede, printre

ei şi otrepe…

Nu s-ar putea spune că lui George Dorn nu i-au trecut atunci prin

cap tot felul de gînduri, aşa cum îi trecuseră, cu siguranţă, şi lui Johann

Gorgias, care, la spusele evazive ale Rashelei, care şi-a dat seama că a

greşit confundîndu-l pe Johann cu Volodea, schimbîndu-se la faţă, dînduse

pur şi simplu de gol – că excelenţa sa, domnul Johann, are mult fler, îşi

spuse ea în gînd -, a început să rememoreze unele scene în care Rosalia

părea extrem de veselă alături de unii oaspeţi – în special ofiţerii ruşi,

care arătau foarte bine şi erau mai tot timpul puşi pe chef şi glume nu

tocmai pe placul lui. Ba o vedea acum mult mai apropiată de Hans,

husarul care timp de trei luni a fost zi de zi în casa lor, fiind foarte

apreciat de Rosalia, ai cărei ochi, i se părea acum, bîntuit de gînduri

negre, mergînd dinspre baie spre casă, erau mult prea deschişi şi luminoşi

la vederea acestuia. N-ar fi fost ceva atît de grav. Îi plăcea că Rosalia lui

este fericită, dar, dacă, din cauza neglijenţei lui, ea a picat în păcat?… Să

fi făcut Rosalia aşa ceva? Şi încă multe alte scene scurte îi treceau

fulgerător prin cap, scene în care Rosalia părea foarte atrăgătoare pentru

musafirii mereu prezenţi în casa lui, ba chiar şi cea cu Ianis Caraianis,

devenit Iuri Gavrilov, asemănat cu atîta admiraţie cu Petuhin, altele şi

altele, i se derulau fulgerător prin gînd, descoperind că poate fi şi gelos,

că o poate acuza pe iubita lui soţie de adulter…Şi scutură din cap,

privind-o de la spate pe Rashela, care intra înaintea lui în casă cu un coş

de rufe uscate sub braţ, admirîndu-i pentru prima dată şoldurile largi şi

mijlocul subţire, strîns în cordonul şorţului de stambă care-i scotea în

relief pulpele atrăgătoare. Ce se poate întîmpla în astfel de momente în

mintea unui bărbat care a iubit o singură femeie, care, iată, subit, devenea

motiv de speculaţie pentru o discuţie care ar fi stricat o întreagă căsnicie

plină de iubire, fericire dar şi de durere? S-a gîndit atunci pentru prima

dată că Rashela, din cauza timpului petrecut de el în afara casei, cu atîtea

treburi pe cap, putea deveni o pradă uşoară pentru unii oaspeţii. Şi asta ar

strica nu numai faima casei ci şi soarta unei familii atît de frumoase cum

era cea a Rashelei, care îi făcuse lui Şloim patru copii foarte frumoşi şi

deştepţi… O să discute cu Rosalia, să vadă dacă aceasta i s-a plîns de

ceva. Îl văzuse de cîteva ori şi pe Krauss prea aproape de aceasta. Era

încă o femeie frumoasă, ai cărei ochi iscodeau orice privire de bărbat care

ar putea crede…,dar de ce-mi fac eu atîtea gînduri, se trezi Johann

luminat în faţa uşii Rosaliei, care-l aştepta în cameră, deşi lovită de boală

şi slăbită, iubitoare ca-ntotdeauna.

După o noapte plină de iubire şi somn odihnitor, a doua zi, în

salonul unde se lua de fiecare dată micul dejun, Gertrude, rămasă singură

cu Johann, după ce Rosalia, care, deşi fericită, mulţumită de dragostea

soţului ei, ce se dovedea a fi, chiar şi în condiţiile muncii grele pe care o

depunea zi de zi, în putere, arăta istovită şi încercănată, i-a spus fiului ei:

Johann dragă, dacă trupul tău are nevoie de atît de multă iubire, că nu se

poate stăvili, şi vezi că soţia ta nu mai poate, deşi te vrea numai al ei, şi ţi

se oferă cu tot trupul şi din tot sufletul, fii atent cu ea, dacă vrei să o ai

mai mult timp lîngă tine, şi caută şi tu o cale să-ţi astîmperi sîngele, că

sunt şi alte femei în Oraş, unele dispuse şi discrete, că, să ştii, şi aşa se

poate menţine mult şi bine o căsnicie, şi deveni şi mai bărbat, şi mai

iubit, cu o casă mult mai în siguranţă…Şi Johann o privi atunci pentru

prima dată pe mama lui ca pe o străină, dar, nu o condamnă, ci îi aprecie

sfatul, arătîndu-se foarte ruşinat, înroşindu-i-se urechile şi faţa, simţind

că Gertrude a ascultat toată noaptea la uşa dormitorului în care el şi

Rosalia au făcut amor aproape încontinuu. Şi i-a spus: cum este posibil,

mama, să gîndeşti aşa? Mă întreb, ca femeie singură, ce fel de viaţă ai

dus? Şi Gertrude l-a privit cu insistenţă, aproape ameninţător, nelăsîndu-l

să înşire şi alte întrebări justiţiare, care ar fi înrăutăţit situaţia dintre ei.

Iartă-mă, mamă, nu am niciun drept, dar te rog să nu te amesteci în viaţa

mea şi a Rosaliei. Sper că nu i-ai spus şi ei ce mi-ai spus mie. Eu, care-i

sfătuiesc pe pacienţii mei să respecte aceste reguli de familie, să nu

împînzească Oraşul de boli, tocmai eu să sar gardul în patul Marghioliţei

sau al Adelei Bolfosu, care ar umple apoi tîrgul cu vorbe care m-ar

îngropa de ruşine?…Lumea nu este asta pe care tu o visezi, ci asta în care

trăim, în care sîngele se amestecă tot timpul şi nu în cele mai fericite

paturi, ci în cele care fac şi desfac treburile lumii – a spus Gertrude,

conducîndu-se după preceptele vieneze, unde viaţa se amesteca armonios

cu de toate, ca într-un vals în care partenerii se schimbă între ei la cîţiva

paşi, fără să se observe…Eu ţi-am spus doar să fii atent la Rosalia – a

mai adăugat ea, continuînd calm, aproape deznădăjduit: tu eşti un bărbat

prea puternic pentru ea. Încă o sarcină dacă mai duce, se va pierde…Asta

am vrut să-ţi spus. Şi se ridică şi-l mîngîie pe cap, oftînd, ştiind că fiul ei

va muri fără să cunoască şi alt trup de femeie decît cel al Rosalliei. Şi-i

trecu prin cap să-i spună să facă o drumeţie, singur, la Fălticeni, să vadă

ce poate face dintr-un bărbat Virginie, dar s-a oprit, pentru că l-ar scoate

din ţîţîni pe Johann, pregătit să ia în piept o altă zi plină de ciumaţi. De

femei avusese al parte la Iaşi. Ştia cum este. Dar mama lui nu ştia de

micile lui aventuri. Şi de asta fugise de acolo, să nu se piardă în zeci şi

zeci de trupuri de femei, dispuse să-i stea în braţe fără pic de iubire,

venind în Oraş, unde Dumnezeu i-a oferit-o pe Rosalia, a cărei dragoste

nu o putea terfeli, aşa cum i-a sugerat mama lui, poate, ştia ea mai bine,

spre binele ei, al soţiei lui atît de slăbită în ultima vreme. Şi fulgerător,

cînd Gertrude se îndepărta spre ieşirea din salon, i-au trecut prin cap

şoldurile frumoase ale Rashelei… A scuturat din cap, ridicîndu-se,

plecînd spre uşa de la ieşire unde-l aştepta Krauss, pregătit cu pardesiul şi

geanta plină cu tot felul de medicamente şi trusa de care nu s-a despărţit

de aproape un an de zile.

Oraşul gemea sub secerişul morţii. Ciuma făcuse ravagii. Străzile

erau pline de soldaţi ruşi, care ocupaseră casele dinspre Popăuţi, să fie

alături de cazarma husarilor, aciuaţi acolo de pe vremea retragerii lui

Napoleon, ca buni chezaşi la graniţa imperială. Era un soi de melanj în

acele zile de sfîrţit de ciumă, cînd gemetele din saloanele spitalelor se

îmbinau cu sunetele trompeţilor, fie că erau subţiri şi înţepătoare, iscate

din alămurile austriecilor, fie că erau grele şi zgomotoase, ca nişte

bolovani pe un acoperiş de tablă, din cele ale ruşilor. Atît George Dorn,

cît şi Johann Gorgias văzuseră multe vieţi sfîşiate de chin, zvîrcolindu-se

în trupuri uscate de inaniţie, de deshidratare, flendurite în haine făcute

ciur, putrezite pe ele, sau goale, schelete în toată regula din care ieşeau

sunete seci, sparte, plînsete abia perceptibile sau rugi către cer să li se

scurteze mai repede viaţa, să nu mai sufere, că aşa se comporta ciuma, nu

te sfîrşea dintr-o dată, ci te chinuia luni în şir, fără să ai vreo speranţă de

scăpare decît groapa. Johann trecea de zeci de ori prin saloanele

spitalului improvizat, uneori însoţit de oficialităţi venite de la Iaşi,

arhiatroşi fricoşi, cu batiste la gură, înmuiate în oţet, alteori de cei de la

Epitropie, care nu mai pridideau cu confecţionarea sicrielor la atelierul

lui Ghiţă Tîmplarul, care îşi lărgise astfel afacerea, asociindu-se cu Şulim

Sărăcuţul, sosit atunci în oraş tocmai pentru a face o astfel de afacere.

Pentru unii ciuma a fost un mare gheşeft, pentru alţii un chin din care,

totuşi, au ieşit cu bine, aşa cum s-a întîmplat cu Johann, care, la un

moment dat nici nu se mai apăra de ciumaţi, fiind prezent printre ei fără

niciun fel de protecţie. Singura protecţie era baia fierbinte de acasă,

pomădatul cu uleiuri şi spirturi speciale, pe care şi le turna peste pielea

înroşită, cînd, uneori, aducîndu-şi aminte de sfaturile mamei lui, se

gîndea că ar fi bine, pe spate, să i le ungă Rashela, dar se lovea cu palma

peste gură şi-şi reprima un astfel de gînd. Recunoştea că de la discuţia cu

mama sa, gîndurile îi fugeau din ce în ce mai mult la alte femei, la

Virginie în mod special, la Rashela, ca la o poftă ce i se părea de împlinit,

la Raliţa lui Onufrievici, care venea foarte des la Rosalia, şi la cîte alte

femei din Oraş…Dar doar atît, nu mai mult – gînduri ce-i întăreau

dragostea faţă de Rosalia, pe care o proteja mai mult, şi amorul cu ea

fiind mult mai edulcorat, mai rar, numai cînd era absolut necesar,

devenind mai mult un act fiziologic decît unul pasional. La toate aceste

reguli de igienă se adăuga cu sfinţenie mîncarea plină de vitamine, de

proteine şi calorii, pe care Adela ştia să o pregătească. De multe ori, în

casele în care erau improvizate saloane pline de ciumaţi, ducea de

mîncare de acasă, luîndu-l după el pe Karl, nepotul lui Krauss, care se

ocupa de aprovizionare, care încărca careta cu tot felul de alimente pe

care Johann le scotea din beci cu speranţa că va putea cu ele salva cîteva

vieţi. Avea astfel în grijă ca alimentele să ajungă la copii. Pentru că de

fiecare dată cînd îi vedea chinuindu-se între viaţă şi moarte se gîndea la

cei trei copii ai lui, pe care-i ştia acasă în siguranţă, în camerele lor, bine

supravegheaţi de Rashela, care, cît excelenţa sa Johann lipsea de acasă,

se îmbăia şi ea şi se pomăda cu dezinfectante, din care lua şi pentru ea,

acasă, că avea şi acolo suflete de îngrijit, care dacă s-ar fi îmbolnăvit ar fi

fost un mare pericol şi aici, în casa lui Gorgias, unde, din păcate, era un

du-te – vino, că nu era niciodată sigură că vreun emisar din cei mulţi nu

lasă microbi de ciumă prin cearceafurile pe care le spăla în uncrop de apă

de var şi leşie, iar pe cele mai pătate – că unii se mai şi masturbau în pat,

spurcaţii -, le ardea sau le făcea făşii pentru spital. Şi avea, astfel grijă, ca

de fiecare dată cînd se întorcea acasă să afume cu marganţi, selitră, sare

călăcănată, prafuri de tot felul, fiecare colţ, să nu se abată şi pe la noi

ciuma, îi spunea ea lui Şloim, care năduşea şi tuşea de-i ieşeau ochii din

cap, că de cînd cu povestea aia cu Volodea, săracul, nu este numai el cel

care i-a cunoscut dulceaţa burţii, şi se ruga la Iahve să o ierte şi să aibă

grijă de spurcat pe acolo pe unde se află, că iute a mai fost…, eh, Iahve,

Iahve, că numai Tu le ştii pe toate…

* Fragment din romanul cu acelasi titlu, în pregătire.