Uite că s-a umflat căpşunul, a crăpat cireşul şi ne dau FRUCTELE lor. Iată-ne ieşiţi, în felul nostru orăşean, în natură. Mîncînd din roadele pămîntului. Ale pămîntului românesc. Dar ce fac? De poftă dau 15-20000 de lei pe un kil? Duminică aşa am făcut într-o cavalcadă de căutări prin pieţe. Uite-mă la Rîmnicu Sărat. Doar cireşe de mai 18000. Drăcui. Uite-mă la Timpuri Noi. 50000 kilu de căpşuni arăbeşti-turceşti. “ce te uiţi, domle, aşa?” mă luă la rost o găină-vînzătoare. Intru în Norilor. Acolo: 15000 căpşuna, 20000 cireaşa. Zic: nu cumpăr! Ce nu mă pot abţine? Şi cu toate astea am luat. Cum? Aveam de făcut un comision. Să iau fructe şi altuia, greu deplasabil, dar om cu bani-megaloman. Şi-l sun şi-mi zice: da, scump! scump. Şi-n prima clipă părea că făcusem pactul. Dar omul căruia îi poţi vinde Coloana Infinitului şi face ce face şi ţi-o cumpără, nu se opreşte în argumentul meu, al scumpului, al răbdării de-o săptămînă. Zice: Ia-mi un kil, ce-o fi o fi! Şi ia-i şi puştiului tău un kil de la mine. M-am simţit ca un bou. M-am făcut rece ca gheaţa. Am înjurat. Am cumpărat şi io. Nu mă umilea pe mine nimeni! Am cumpărat!
© Copyright - Bucurestii Vechi si Noi