La 1835, un ofiţer german descoperă în plină pustietate un Bucureşti cu palate, ziare şi teatre alături de cocioabele cele mai mizerabile, unde luxul opulent stă lângă sărăcia amară, iar Europa se atinge cu Asia. Un secol mai târziu, un scriitor francez observă cum Bucureştiul e rămas între Occident şi Răsărit, între străzile centrale, franţuzeşti şi mahala, regat al ruinelor, Orientul care nu-şi îngroapă cadavrele şi mătură gunoaiele. Peste încă cincizeci de ani, un scriitor italian vede în Bucureşti o etapă a declinului gradual al oraşului european, pe măsură ce înaintezi spre sud-est.
Între amurgul fanariot şi cel ceauşist, pe parcursul unui secol şi jumătate, călătorii europeni au găsit în Bucureşti acelaşi tărâm trans-terminus, dincolo de limitele civilizaţiei europene. Cea mai dinamică perioadă din istoria românilor, care le-a adus stat modern, întregit şi european, a trecut peste oraş ca apa peste mâl, lăsându-l în aceeaşi stare hibridă, de loc unde periferia Levantului maimuţăreşte Occidentul.
Nu doar evocările ilustre mărturisesc un Bucureşti încremenit în declasare, ci şi impresiile vizitatorilor din lumea civilizată trădează dezgustul şi dispreţul. Studenţi sau expaţi, turişti sau călători de afaceri, oameni de toată mâna, de orientări, vârstă ori educaţie diversă, atunci când se exprimă deschis, sunt unanimi în a observa hidosul unui oraş de blocuri comuniste, unde clădirile vechi stau să se prăbuşească, privirea e împăienjenită de cabluri, maşina are întâietate în faţa persoanei, iar traficul rutier este o plagă: un oraş urât, deseori mizerabil, fără stil şi fără noimă, neprietenos cu locuitorii, care n-are ceva de oferit şi unde se trăieşte incomod.
Oare şi bucureştenii îşi percep oraşul în acelaşi mod ? Cei mai mulţi, probabil că nu. Este şocant să observi modul rutinat în care se preling pe lângă ziduri sau merg pe carosabil din cauza maşinilor de pe trotuare, se strecoară prin noroi şi gunoaie evitând gropile şi obstacolele, asudă în coliviile de tablă pe patru roţi blocate în trafic, sau continuă, ca şi acum treizeci de ani, să privească tulbure în zare autobuzul care nu mai soseşte, doritori să ajungă acasă, la bloc. Preocupaţi de viaţa zilnică, cu simţurile tocite de un mediu coroziv şi agresiv, obişnuiţi de mici cu urâţenia şi disconfortul, bucureştenii se mişcă prin oraş resemnaţi şi absenţi, nişte zombies ai unei urbanităţi degradate.
Nu a fost întotdeauna atât de rău, au fost necesare şase decenii de distrugeri şi modernitate falsificată pentru a se ajunge aci. Arhitect al exterminării oamenilor şi anihilării valorilor, regimul terorist al anilor ’50 ţintea pe de altă parte la obţinerea unei legitimităţi în faţa „maselor largi populare“, nu în ultimul rând şi prin proiecte urbane de locuire colectivă, din inspiraţie sovietică. Când s-a trecut însă la marele program de construcţie socialistă, ce consta în crearea unei clase muncitoare fidele şi dependente, printr-un uriaş transfer de populaţie rurală către oraşe, problema cazării acesteia n-a mai putut fi rezolvată cu ajutorul ansamblurilor în stil sovietic.
Soluţia a fost copiată din Occident, unde tocmai începuse realizarea cartierelor de locuinţe sociale, construcţii tipizate ieftine, dar oferind un minim standard de confort populaţiei angrenate în boom-ul economic postbelic. În timp însă ce în Occident experimentul marilor ansambluri tipizate era abandonat la începutul anilor ’70, la noi acestea şi-au continuat o carieră ce nu s-a încheiat nici acum, după cincizeci de ani.
Blocul tipizat, care în Europa civilizată a reprezentat doar o soluţie rapidă şi ieftină a crizei de locuinţe, a fost preluat de regimul comunist şi ridicat la rangul de model absolut al confortului, modernităţii şi progresului, transmis din generaţie în generaţie, ca mărgelele colorate primite de străbunicul african de la primul colonist alb.
Aşa cum România a continuat timp de decenii să fabrice mereu acelaşi tip de automobil importat din Apus, în aceeaşi logică a “dezvoltării” comuniste, incapabilă de progres şi supravieţuind doar prin reproducerea la nesfârşit a aceloraşi patente, proiecte şi idei cumpărate sau furate din Occident, definiţia modernităţii urbane a îngheţat în stadiul la care a fost copiată din Vest, acela al industrializării anilor ’60, dominată de maşinile mici şi marile cartiere de blocuri.
Din acel proiect conceput pentru strâmtoraţii Occidentului de acum cincizeci de ani s-a născut oraşul socialist, cu blocul ieftin standardizat ca celulă reproductibilă la infinit şi care, după ce a ocupat periferia, a invadat şi centrul, distrugând aproape tot ce era identitate, stil şi tradiţie, atât cât fusese prin oraşele noastre. Aşa s-a născut traiul în cazărmile sordide din beton, cu activităţile de timp liber la scara blocului, strecuratul printre „aleile“ interconfundabile şi plimbatul la „complex“, devenit Mall, ca suprem gest de mondenitate urbană.
Oraşul comunist a creat noi cadre de viaţă, triste, urâte şi fără speranţă, modelând gusturile şi aspiraţiile, instalând o nouă normalitate, alterată şi falsă, care continuă să-şi trimită semnele derizorii şi în prezent, de la adresele poştale complicate şi ridicol redundante până la asociaţiile de blocatari … Suntem deja la a treia generaţie de orăşeni ce n-au cunoscut o viaţă urbană autentică, ci doar surogatul kitsch şi degradant confecţionat sub comunism şi adâncit în ultimele două decenii.
Cum să mai ştie vieţaşul oraşului comunist ce înseamnă traiul într-o comunitate civilizată, când el s-a format în Ceauşima, ferindu-se de maşini printre blocuri sinistre, ruine şi maidane !? N-au fost ei capabili de o viziune înşişi părinţii fondatori ai naţiei, care sub domnia lui Carol I-ul au distrus marile repere ale Bucureştiului medieval. De ce ar şti să facă mai bine mârlănimea venală care controlează azi oraşul !? N-au înţeles mare lucru din dezvoltarea urbană nici elitele carliste, modernizând cu toporul centrul Bucureştiului din anii ’30. Ce s-aştepţi de la un sociopat analfabet ca Ceauşescu, atunci când a distrus un sfert din oraş !?
sursa-http://www.contributors.ro/editorial/alegeri-pentru-bucuresti-miza-si-sansa/
