M-am întors din Paşte cu o boală grea. Mă doare-n cot, mă doare încheietura, mă doare gîtul, mi se umflă nasul, mi se îngroaşă vena. Am febră. Pe scurt, umblu cu o căciulă în cap cît oala de sarmale şi mă vaiet prin cuşca casei. Ieri, am reuşit însă o mare performanţă. Boala asta plină de noroaie şi gunoaie sufleteşti mi-a dat aripi să recitesc poezii:
“Aer cu diamante”, “Faruri”& “Poeme de amor” de Cărtărescu, “Submarinul” lui Brumaru.
Uite un pic din ce-mi place:
“Ea era atât de frumoasă
încât vechiul pensionar
se porni să roadă tapiţeria
scaunului pe care ea a stat.
În iarna curată, fără zăpadă
maşina uscată încercă s-o ardă.
Dar ea de mult coborâse când s-a auzit
înghiţitura.
Şoferii mestecaţi
au plâns pe volanul păpat
căci ea nu putea fi ajunsă.
În schimb era atât de frumoasă
încât şi câinii haleau
asfaltul de sub tălpile ei.”
De cine-i scrisă, ştiţI? Nu mi-a venit să cred. Ce boală mă stăpîneşte? Să ai febră şi să citeşti poezie. Nu vreţi să v-o dau şi vouă?
P.S.: Astăzi la ora trei voi fi la Litere. Dezbatere împreună cu profesori ce-mi plac la “Zilele Facultăţii”!
