un studiu critic de Vasile Spiridon
Pentru Mircea A. Diaconu, nici o orientare critică, mai veche sau
mai nouă, nu poate altera prospeţimea şi bucuria lecturii „ingenue“ a unei
opere. Nici măcar în cazul scrierilor clasicizate, ameninţate de clişeizare
în litera şi spiritul textului lor, așa cum sunt acelea ale nemțenilor (în
sens restrictiv biografic) Ion Creangă și Calistrat Hogaș. Iată o adevărată
profesiune de credință pe care cred că am găsit-o în prefața la o carte
proprie a criticului nemțean Mircea A. Diaconu, transplantat (nu doar în
sens restrictiv botanic) la Suceava: „Dezavuez studiile docte, rigide,
academice, în care nu sunt de găsit semnele prezenței concrete în lume.
Scrisul mi se pare că este, și în cazul criticului, urma unei profunzimi. A
unui eu altfel inaccesibil. Refuz înstrăinarea numită profesionalizare sau
indiferență metodologică. Dar poate că nu sunt critic, ci doar un simplu
cititor. Ori poate un ins care transformă scrisul în oglindă. […] Așadar,
refuz să fiu o instanță abstractă ori o «instituție». În felul acesta, înțeleg
tot mai acut că, dacă poezia nu schimbă lumea, cu atît mai puțin ar puteao
face critica literară. […] Cît despre mine, dacă scriu, o fac sub apăsarea
acestei ezitări – între finalitate și întîmplare, între sens și accident, între
idee și existență. O ezitare care face ca, de la un moment dat, sensul și
hazardul să coincidă“ (La sud de bunul Dumnezeu. Exerciții de
luciditate, 2005, pp. 6–7).
Şi totuşi, recitind opera lui Ion Creangă și Calistrat Hogaș şi
propunîndu-şi să le comenteze, Mircea A. Diaconu nu a putut să rămînă
indiferent la varietatea opiniilor critice emise asupra lor de-a lungul a o
sută de ani de către evocatori sentimentali, folclorişti, lingvişti,
stilisticieni, sursologi, monografişti, comparatişti, dar şi de către diletanţi,
omagiatori ocazionali etc. Aşa încît la baza exegezei din volumelor Ion
Creangă. Nonconformism şi gratuitate (2002) și Calistrat Hogaş. Eseu
monografic (2007) stă retrospectiva critică sau, mai bine spus, o
metacritică ce include subiectul de abordat într-un context determinat
biografic, sociologic, psihologic şi antropologic.
În Ion Creangă. Nonconformism şi gratuitate, fidel metodei pe
care G. Călinescu o numea „însufleţirea documentului“, Mircea A.
Diaconu nu interpretează opera decît abia după ce s-a pus foarte bine la
punct cu datele biografice ale autorului şi nu caută în textul literar
neapărat desfăşurarea unui destin sau a unei realităţi istorice. Este
motivul pentru care, deşi acceptă interpenetrarea eului profund (creator)
cu cel social (empiric), nu este convins de reuşita studiului Ion Creangă.
Mit şi adevăr, al lui Petru Rezuş, care eşuează în încercarea de a contura
imaginea unui scriitor demitizat, reconstituind biografia prin intermediul
operei, şi apreciază monografia lui Ion Bălu, Viaţa lui Ion Creangă, unde
se conturează o viaţă mai puţin spectaculoasă, dar mai fidelă realităţii,
prin pornirea în interpretare dinspre documente iar nu dinspre operă.
Se ştie că, în cadrul întîlnirilor de la societatea Junimea, mimarea
prostiei îl ajută pe humuleştean să descopere mai lesnicios
artificiozitatea, pedantismul şi snobismul unei societăţi care îl determină
să aibă mari dubii asupra noii sale condiţii de orăşean. Autorul detectează
aici un potenţial complex de inferioritate care a stimulat comportamentul
duplicitar, o vocaţie a aluzivului şi a echivocului susţinute de o umilinţă
histrionic-şireată. Ba se aduce în discuţie chiar şi o predilecţie pentru
dedublările schizoide, pentru că, temperamental vorbind, Ion Creangă era
destul de imprevizibil. Exegetul se întreabă dacă nu cumva acesta era
pradă unei profunde crize de identitate şi aduce drept argument
schimbarea de cîteva ori a numelor şi a datei de naştere, fie şi din raţiuni
civil-administrative în primul rînd. Concluzia este că scriitorul intră astfel
într-un cerc vicios: cu cît se automistifică, cu atît îşi vede esenţa
înstrăinată şi, pentru a se închide cercul vicios, simte şi mai acut nevoia
de a plusa pe falsificare cu cît îşi descoperă eul alterat.
Ruralismul ostentatoriu şi mimarea prostiei – afirmă Mircea A.
Diaconu – îi divulgă lui Ion Creangă nostalgiile şi dezvăluie o deloc
explicitată conştiinţă scriitoricească. Nu-mi rămîne decît să-i dau
dreptate, deoarece, în fapt, nu există mare scriitor fără o concepţie despre
artă bine închegată, chiar dacă el nu şi-a conceptualizat viziunea nicăieri
în scrierile sale şi nici în mărturiile către confraţi. Contemporaneitatea, cu
excepţia lui Mihai Eminescu şi a lui Titu Maiorescu, nu a intuit conştiinţa
scriitoricească şi valoarea estetică a operei lui Creangă din cauza lipsei de
perspectivă istorică, dar şi a stadiului de (sub)dezvoltare la care se afla pe
atunci estetica noastră. Doar în astfel de condiţionări se putea vorbi
despre „omul“ Ion Creangă ca bun reprezentant al şezătorilor săteşti sau
ca fidel „fonator“ al tezaurului literaturii populare.
Ştiindu-se apreciat ca învăţător şi ca autor de manuale şcolare,
diaconul nostru se simte nedreptăţit în privinţa deciziilor administrative
luate împotriva lui şi se consideră jignit atunci cînd i se pune în cauză
originea necorespunzătoare. Însă, înfruntarea ierarhiei bisericeşti se
dovedeşte a fi zadarnică şi plină de urmări negative. Autorul opinează că,
deşi se lansase în mica iniţiativă privată cu deschiderea debitului de tutun
şi a continuat să lucreze la cărţile sale didactice, momentul acesta delicat
al existenţei îl determină să acorde o mai mare importanţă creaţiei sale –
atitudine ce poate fi psihanalizată: autorul lui Moş Nichifor Coţcariul
vrea să seducă, nu neapărat în sens artistic, ci în plan social, fiind
conştient că va putea cuceri astfel un anumit statut într-o lume în care se
simţea un intrus şi faţă de care adoptă un comportament „barochizant“.
Iar atmosfera carnavalescă prezentă în opera sa nu este străină de intenţia
nemărturisită deschis, dar manifestă, de tulburare a ierarhiilor, de
seducere a celor ce poartă însemnele autorităţii. În această sferă a
anecdoticului care suspendă ierarhiile, axiologicul şi codurile sociale,
gratuitatea gestului ludic dă sentimentul uniformizării tuturor nivelelor
existenţei.
Înseşi metamorfozele identităţii, despre care am amintit (numele,
data naşterii, comportamentul), ţin de lumea travestiului carnavalesc,
întreţinut de caracterul dramatic şi de particularităţile narative. Conştiinţa
teatrală explică prezenţa oralităţii, a „comediei“ de limbaj, a exhibării
gratuite a sinelui (ce conţine şi puţin narcisism), printr-o dedublare care îi
îngăduie prozatorului nostru să-şi dezvăluie superioritatea prin jucarea
unui rol depreciativ. Omologarea umorului condiţionată exclusiv prin
prezenţa satirei a fost un reflex prelungit al încrîncenatelor dar
satisfăcutelor comentarii din perioada stalinistă care s-au prelungit pînă
odinioară. Aici însă, făcînd o comparaţie cu scrierile lui I.L. Caragiale,
autorul răstoarnă prejudecata exegezelor anterioare care vedeau în Ion
Creangă un autor satiric şi delimitează satira de comic, precum şi umorul
de comicul de caracter.
Nu numai prejudecăţile noastre încă actuale asupra neamestecului
genurilor literare şi asupra specificului scrisului lui crengist îl împiedică
pe universitarul sucevean să-l catalogheze pe autorul supus analizei drept
un liric. Intră în discuţie şi nesupunerea acestei proze la canoanele
existente atunci cînd trebuie abordat genul proxim al Amintirilor din
copilărie. Eticheta de Bildungsroman, de exemplu. Departe de a alcătui o
proză asupra formării, care ar presupune şi o conştiinţă în procesul
respectiv, Amintirile din copilărie nu pot fi considerate nici măcar un
roman, aşa cum reiese din aserţiunile prolificei posterităţi maioresciene
(Pompiliu Constantinescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Liviu Călin, Al.
Săndulescu, Al. Piru). Şi nici măcar dezvoltarea pe dimensiunea pactului
autobiografic sau memorialistic nu poate fi susţinută cu tărie. Un
memorialist sadea nu ar fi lăsat cititorul nelămurit asupra devenirii
ulterioare a unor personaje. Mircea A. Diaconu este de acord cu Dumitru
Micu, care spunea că Ion Creangă nu-şi retrăieşte „timpul pierdut“ pur şi
simplu, ci îl face obiectiv, sensibil cititorului şi că el se exprimă pe sine
într-un fel de lirism obiectiv deloc diferit de acela întîlnit în poezia lui
George Coşbuc. Prin urmare, lirismul nu poate fi redus la o simplă
atitudine subiectivă şi nostalgică. La drept vorbind, revizuirea trecutului
din dorinţa de a se retrăi un timp şi un spaţiu paradiziace se face prin
aduceri aminte uneori destul de gălăgioase care exaltă o retrăire senzitivă
nostalgică. „Căutarea timpul pierdut” prin darea la iveală a florilegiului
de anecdote-amintiri îl scoate pe Creangă din filiera proustiană, despre
care vorbea Vladimir Streinu.
Prin analiză „contrastivă“, în volumul Ion Creangă.
Nonconformism şi gratuitate se pun în mişcare diverse mecanisme
hermeneutice pentru a se vedea situaţia în care se află moştenirea critică
a lui Ion Creangă astăzi. Universitarul sucevean integrează în
comentariul său inteligent, deloc arid în datele teoretice, diversele opinii
critice pe care le-a ales ca punct de pornire şi instrument de lucru. Ceea
ce-l interesează sunt aprecierile arhicunoscute şi devenite axiomatice,
mortificate prin exactitatea clişeului şi prin formulări de manual. Ion
Creangă. Nonconformism şi gratuitate este un studiu metacritic serios
care înaintează din aproape în aproape pe traseele defrişate de cercetările
anterioare. Se pun în discuţie, corectează şi chiar anulează cu un acid
spirit polemic anumite opinii, caracteristica demersului fiind aceea de a
revizui, de a verifica justeţea unor afirmaţii prin reinterpretarea textelor
humuleşteanului. Chiar dacă Ion Creangă este în felul său un scriitor
ermetic, bunul său simţ extras din filonul ruralifer ne obligă pe noi,
comentatorii operei şi biografiei lui, la un bun simţ critic, de care Mircea
A. Diaconu dă dovadă cu prisosinţă.
Se ştie că Hogaş, mai marele în vîrstă decît Mihai Eminescu (deși
impresia primă este că ar fi cam din aceeași generație biologică a lui
Mihail Sadoveanu), a debutat publicistic foarte tîrziu, aşijderea editorial,
în condiţii tipografice deplorabile. La a doua tranşă a ars depozitul de
carte, iar cînd a fost să fie cunoscut în lume şi să se publice în Italia
traducerea unei teze de doctorat despre viaţa şi opera sa, a izbucnit cel
de-al doilea război mondial. Și totuși, în cazul acestui „minor mare“ care
a fost Calistrat Hogaş, cel mai important lucru este că toţi criticii noştri
de calibru şi-au spus părerea despre opera sa contrastantă şi izolată, fără
imitatori, iar opiniile lor au fost divergente unele cu altele, însă fiecare
dintre ele a fost pertinentă.
Prefaţa lui Calistrat Hogaş pregătită pentru volumul din 1912,
neapărut atunci pe firava noastră piaţă literară din motivele cunoscute, nu
poate fi ignorată ori văduvită de ceea ce criticul sucevean numeşte
„superbie exegetică“. Mai mult, interpretarea operei hogaşiene chiar aici
ar trebui să aibă punctul de plecare, întrucît prefaţa lansează nu doar idei
cu valoare programatică şi sugestii hermeneutice, ci reprezintă şi o
mărturie existenţială despre un spirit (auto)ironic rafinat iar nu pedant,
aflat în complicitate cu potenţialul cititor. Mărturie, de asemenea, despre
un spirit hedonist care îşi întreţine vocaţia scriitoricească tocmai prin
cultivarea limbajului oblic, înclinat înspre teatralitate. Dacă nu ţinem cont
de aspectul ironic al prefeţei – suntem avertizaţi de Mircea A. Diaconu
încă de la începutul cărţii Calistrat Hogaş. Eseu monografic, opera
hogaşiană însăşi va fi citită prin grile deformatoare.
Iscusitul histrion Calistrat Hogaş adoptă făţiş ipostaze ludice sub
masca primitivismului. Naivitatea este una dintre ipostazele pe care le
exhibă estetul Hogaş, iar „nevoeşul“ său volum ar fi ultima variantă a
unui anevoios proces de rafinare. Prin urmare, auto-minimalizarea (el „se
ţărăneşte“ precum Ion Creangă şi recunoaşte că este „cam mojic“) rămîne
opţiunea unui marginal care cochetează cu prejudecăţile literare şi le
contestă. Pentru eseist, această înclinaţie ludică şi darul înscenării îl
plasează pe cultivatul şi pe alocuri artificialul Calistrat Hogaş în
descendenţa lui Costache Negruzzi, Alexandru Odobescu şi Ion Creangă,
însă din cu totul alte motive decît acelea care s-au adus în discuţie pînă
acum. Aflăm din carte că între aceşti prozatori există – dincolo de
fireasca specificitate a limbajului, viziunii şi umorului – afinităţi în felul
de a avea vocaţia marginalităţii în acelaşi timp cu manifestarea orgoliului
auctorial, care răbufneşte timid de sub crusta clasicismului academic.
Se remarcă faptul că vocaţia creatoare iar nu vanitatea publicării
şi apariţia numelui pe o carte îi vor fi dat imbold lui Calistrat Hogaş să se
apuce de scris – un scris de factură livrescă şi rafinată, fără să frizeze
uscăciunea şi proiectat cu prospeţime în lumea bucuriilor fruste. Vine şi
precizarea că prozatorul se declară primitiv numai din raţiuni literare, că
elementaritatea îl alarmează, el luîndu-şi atunci în sprijin reconfortanta
siguranţă de sine că vine din lumea civilizată, că poate pune între Piatra-
Neamţ şi mănăstiri – după expresia lui G. Călinescu – distanţa dintre
două continente. El năzuieşte înspre aspecte ale vieţii elementare,
întrucît, altminteri, s-ar simţi înstrăinat de sine însuşi.
Mircea A. Diaconu îşi dă seama că este greu să-l cataloghezi pe
heteroclitul Calistrat Hogaş unilateral drept primitiv ori, dimpotrivă,
intelectual, din moment ce el este deopotrivă un „faun“ (aşa îl vedea
undeva G. Ibrăileanu) şi un latinist, un farseur pus pe şotii şi un rafinat
atras mai mult de spectacolul farsei decît de finalitatea ei. Dacă Hogaş se
dovedeşte a fi, dincolo de clasicismul formator, un spirit baroc, acest fapt
îl îndepărtează şi mai mult de primitivitate şi elementaritate, iar un critic
precum Şerban Cioculescu, deşi vorbea despre clasicistul baroc Calistrat
Hogaş, despre gestul caricaturizării opus regulatei frumuseţi clasice, nu
vedea (i se reproşează aici pertinent) nici jocul, nici histrionismul, nici
decorul teatral, care i-ar fi servit în argumentaţie.
Preocupat de relevarea contrastelor derutantei opere analizate,
autorul observă dreapta cumpănire între bucuria simţurilor şi reveriile
intelectuale ce se degajă la citire. Calistrat Hogaş nu este neapărat
paralizat de respect pentru clasici; el doar cochetează cu stilul neoclasic
din perspectiva unui modern, în filiera lui Alexandru Odobescu (cu care
formează „perechea clasică“, spunea G. Călinescu, dar de care îl
deosebeşte preferinţa pentru natura vie). Avînd conştiinţa epigonică a
unui modern, „întîrziatul“ Hogaş resimte lipsa de consistenţă şi sensul
precar al lumii, pe care le înscenează ironic graţie scepticismului său bine
temperat. Pe această opoziţie dintre natură şi cultură, dintre
elementaritate şi rafinament, Calistrat Hogaş regizează revelaţia
sublimului, doar că nu lumea reprezentată, ci textul devine o scenă
semnificantă. O miză a eseului monografic o constituie faptul că Hogaş
nu crede în arbitraritatea semnului lingvistic, astfel încît numirea lumii va
fi şi o re-prezentare a ei prin spectacolul scenariului lingvistic. În centrul
operei acestui autor înzestrat cu sensibilitate modernă şi cu o conştiinţă
creatoare care îi impune să „oficieze“ literar nu se află evocarea naturii
(ignorată ca un dat ambiental firesc în Amintiri din copilărie şi
spiritualizată în scrierile sadoveniene). Focalizarea este proiectată pe
personajul disimulat pus pe şotii şi întinzînd capcane, chiar dacă nu
numai lingvistice.
Lui Calistrat Hogaş îi place să se joace cu propria-i identitate
chiar de dragul dedublării ironice. Devenit pentru o clipă sentimental,
luciditatea îi este cenzurată prompt: fugind de sine, dă tot peste sine, din
moment ce epicizarea nu are decît funcţia de liant al proiecţiilor
subiective. Într-un loc, el mărturiseşte că este adeptul literaturii
subiective şi că a scris numai raportîndu-se la propria persoană: „… dacă,
mai cu seamă, ai condei cinstit, apoi în loc de o dată îţi trăieşti viaţa de
două ori“. În pofida faptului că este format la şcoala culturii antice,
Calistrat Hogaş rămîne pentru autorul eseului monografic un căutător de
aspecte contrastante şi de emoţii puternice, făcînd din jocul textual un
mod de existenţă scripturală mai consistent decît „aventura“ însăşi prin
munţii Moldovei, din care, ce-i drept, „nu se dă descrierea decît numai a
o parte“, după spusa plină de efect comic din raportul lui I. Caragiani
pentru Premiul „Adamachi“. Persoană cultivată care mimează sălbăticia,
pornirile lui nu sunt de „sălbatic“ (aşa cum mărturiseşte în Spre Nichit).
Nu în mediul natural trăieşte el neapărat, ci într-unul cultural, în arealul
mitologic, printre cărţi şi eroi care îi întreţin aventura livrescă în chip
ironic. Hogaş va fi fiind un „amant al naturii“, însă şi un regizor al ei,
care stăpîneşte arta dialogului şi a limbajului aluziv, subtextual, savuros.
Om de bibliotecă, dascăl de vocaţie în liberalizarea şi deschiderea
învăţămîntului nostru spre Occident, iubitorul de spaţii deschise Calistrat
Hogaş îşi refrigerează pasiunea prin inteligenţă şi patetismul prin umor,
astfel încît simţurile nu copleşesc întotdeauna intelectualismul acestui
clasic plin de vervă şi de sănătate exuberantă. Citind cartea Calistrat
Hogaş. Eseu monografic, ivită după analiza unei prefeţe uitate, ne întărim
convingerea că opera abordată aici, monocordă în privinţa expresiei, este
edificată pe multiple şi dinamice tensiuni între contrarii, zămislită de o
natură şi o cultură duale ce mizează pe pastişă, parodie şi naivitate
contrafăcută. În deconcertanta diversitate a opiniilor nu neapărat
contradictorii despre opera lui Calistrat Hogaş vin să se adauge
mozaicului critic şi acelea ale lui Mircea A. Diaconu, despre care acum
cred că nu întîmplător a scris şi un studiu despre Ion Creangă.
Într-un dialog purtat cu Nicolae Coande, istoricul nostru literar
mărturisea: „Nu sunt atît de serios încît să scriu fie și o istorie a
literaturii. Trebuie să recunosc că am nostalgia unor astfel de proiecte…
care să schimbe fața lumii. În ce mă privește, mă-ntorc spre trecut doar
spre a reciti anumite opere cu o sensibilitate care este, fără voie chiar,
ancorată în prezent. Sau spre a reciti interpretarea unor opere, pentru a
înțelege de ce accentele au fost puse de-a lungul timpului într-un anumit
fel. Sunt întrebări care mi se impun de la sine“. Sunt întrebări care se
impun de la sine celui pe care Mircea Iorgulescu îl considera undeva că
„este probabil cel mai serios istoric literar apărut în România după 1990“.
O aserțiune serioasă despre un istoric literar care, autocaracterizîndu-se,
nu se consideră chiar atît de serios. De unde se vede treaba că autominimalizarea
practicată de Creangă și Hogaș lasă urme și asupra
exegeților operei lor.
