ANCHETA REVISTEI- Literatura română: provincie şi provincialism
1. Cum puteţi deslipi eticheta „Literatură mică, orgolii mari”, spusă,
între alţii şi de Macedonski, de pe literatura română de ieri, de azi,
dintotdeauna?
2. Avem un bun cititor de literatură universală şi un prost cititor de
literatură română, după opiniile multor specialişti în statistici de acest
gen. Cine e de vină? Autorul? Editorul? Politicile educaţionale?
Cititorul?
3. De la naţional la universal nu e decît un singur pas, sugera un critic
important. Cît de ferm a făcut acest pas literatura română? Cît de
important e acest pas pentru cultura europeană?
4. Unde începe şi unde sfîrşeşte provincia în (din) interiorul literaturii
(culturii) române?
5. Cum ar trebui să scrie (şi să fie?) autorul român ca să intre într-o
Europă care pare saturată de cultură?
(Ad.Al.Gh )
„Literatura este sau nu este: în capitală, în capitalism sau în… Capitoliu”
Lucian Vasiliu
(Iaşi)
1. Mama mea, Elisabeta, era mare specialistă în dezlipiri de etichete (de
pe borcane, de pe sticle, de pe clişeele de odinioară). Mama mea:
literatura. Tatăl meu: literatorul… (sunt slobod, ştiu, să răspund serios
întrebărilor, jucîndu-mă, în acelaşi timp, pe/ în/ sub prispa
şturlubaticului junimist Ion Creangă).
Humuleşteanul stabilit în Ţicăul ieşean scria pur şi simplu, fără să
se gîndească nici la „Literatură mică, orgolii mari”, nici la ce va spune/
scrie Macedonski despre Eminescu (într-o anumită împrejurare). Nici
junimiştii maiorescieni (Carp, Pogor, Gane, Negruzzi, Slavici, Caragiale
şi cîţi alţi… provinciali europeni) nu se raportau, mai mult sau mai puţin
teoretic, la 1867 sau la 1887, la ceea ce numim acum „provincie şi
provincialism”.
Literatura este sau nu este: în capitală, în capitalism sau în…
Capitoliu. Restul rămîne o pălăvrăgeală, o mare trăncăneală (vezi Mircea
Iorgulescu şi Ion Luca Caragiale).
2. Cel bun este bun. Cel prost este prost. Fie că vorbim despre autor,
editor, cititor. Mie îmi place să vorbesc şi despre învăţător, preot
(dascăli), librar, bibliotecar, anticar, muzeograf! Cine citeşte bine
Abecedarul lui Creangă, îl parcurge în chip normal şi pe François Villon!
3. Consacrarea, cred, vine dinspre universal spre naţional! Ne-am
obişnuit (clişeu, osificare, lene în gîndire!), ne-am acomodat cu stadiul
de… naţional. Cu ifose, fără argumente, ipocrit! Eminescu este, mai întîi,
spirit universal. Poliglot. Hrănit cu volumele anticilor, ale filosofilor
germani, ale operei lui Shakespeare. Uităm că a studiat la Cernăuţi,
Berlin, Viena. Uităm alte multe lucruri (contextul romantismului
european). Pe scurt, alimentat cultural de acasă, de la vatră, de/ din/ sub
prispă ipoteştean-botoşăneană, Eminescu este universal, european,
naţional! Geniile vin dinspre absolut spre acasă…
4. Spiritual, provincia nu are nici puncte cardinale, nici uliţe, nici pivniţe.
Nu începe de nicăieri. Nu se sfîrşeşte undeva. E doar un concept. O
convenţie. Uneori o formă de a elogia. Alteori de a ironiza, discredita,
marginaliza. Inutil! Poţi fi provincial în Paris şi deloc provincial la Lyon!
George Bacovia (Vasiliu) în Bacău sau în Bucureşti nu este nici mai
capitalist, nici mai provincial! Este POETUL!
5. Există europeni inculţi, europeni erudiţi, europeni dezinteresaţi de
cultură (fie că vorbim despre cultură politică, religioasă, gastronomică,
economică, sportivă, civică…). Autorul român e asemănător celui danez,
albanez sau portughez. Uneori obez! Alteori suplu!… Mulţi se străduiesc
(vizibil) să fie europeni. Alţii doar scriu. Fără să dorească neapărat să
intre, să iasă, să stea, să plece. Scriind, lucrînd, spiritul este european.
De la Dimitrie Cantemir la Matei Vişniec. De la Emil Cioran spre Luca
Piţu. Chiar aşa, simplu, curat, profund!
