Era într-o după-amiază de
luni, cred, cînd, butonînd plictisită
tastatura uzată a telecomenzii, fără
să ştiu ce caut anume, m-am oprit
involuntar pe chipul învăluit de-o
coamă leonină albă înconjurînd
figura altminteri mai tînără a unui
bărbat. Habar n-aveam pe atunci
cum arăta criticul ale cărui
principale lucrări le conspectasem
conştiincios, la sugestia
conducătorului meu de doctorat,
care mă anunţase cu doar cîteva
săptămîni în urmă că Marin Mincu
urma să facă parte din comisia de
examen. Nu ştiu nici acum ce m-a
oprit la figura aceea din primplanul
ecranului; poate mobilitatea
trăsăturilor şi felul în care vorbea,
ferm şi cu o uşoară nervozitate
reţinută, răspunzînd unei (blonde?)
prezentatoare de la TVR Cultural
cu o galanterie uşor desuetă.
Vivacitatea privirii şi-a
gesticulaţiei, mobilitatea
grimaselor transmiteau dincolo de
ecran, ca un fluid, vibraţia
tensionată a ideilor…
Oricum, pentru mine a
fost de mirare că, după doar cîteva
secunde, l-am „recunoscut” – fără
să-l fi văzut vreodată înainte – pe
profesorul Marin Mincu. Şi toate
temerile anterioare mi s-au
spulberat subit: „Nu e doar
inteligent – mi-am spus – e şi un
om bun”. Şi m-a cuprins o linişte
plină de încredere.
Ştiam despre el că este
reputat critic şi istoric literar, poet,
prozator, eseist şi fervent
susţinător al semioticii (prieten, de
altfel, cu Umberto Eco). Sigur că
studiasem cu atenţie cunoscuta lui
Panoramă critică a poeziei
româneşti, precum şi volumul
despre Avangarda românească. La
sfatul binevenit al altui universitar
care-mi împrumutase, plin de
solicitudine, o geantă plină de cărţi
ale lui Marin Mincu, citisem, tot
mai interesată, o mulţime de
articole pe cele mai diverse teme,
care-l vădeau puternic implicat în
multe probleme de aspect cultural,
social şi chiar politic. Un om cu o
opinie fermă şi-n orice caz
susţinută cu fermitate, extrem de
vertical, niciodată „prudent” sau
moderat în aprecieri, un om căruia
cred că-i repugna latinescul aureea
mediocritas… În fine, unul dintre
acei rari intelectuali gata să se bată
– la figurat şi chiar la propriu – în
orice moment cu tot ceea ce
considera nedrept, abuziv,
incorect. Cîndva, poate chiar unul
dintre „frumoşii nebuni” ai marilor
şi micilor oraşe, ce refuzau să se
lase „cuminţiţi” de vreo
ameninţare sau (de vreo)…
promisiune. Orgolios, fireşte, „mai
peste marginile iertate”, şi
conştient de valoarea sa, cu
îndreptăţirea celor aproximativ
patruzeci de cărţi publicate, a celor
douăzeci de ani de carieră
universitară în Italia şi a premiilor
internaţionale obţinute (printre
care şi Premiul Herder, în 1996).
O asemenea reputaţie
era de natură să-l transforme pe
Marin Mincu într-unul dintre cei
mai respectaţi, dar şi mai temuţi
profesori. Dacă nu cumva deţinea
chiar recordul în ultima privinţă,
cel puţin, căci faima sa de
persoană… dificilă era cel puţin la
fel de mare ca aceea de literat cu o
impresionantă bibliografie.
*
Vestea că Marin Mincu
urma să facă parte din comisia mea
doctorală m-a readus la realitate;
sau, cum ar fi spus Profesorul, mia
restabilit brusc „aderenţa la real”.
Plutisem pînă atunci peste nişte
zile „pustii ca nişte stepe” cu un
soi de tristeţe aburoasă care nu
voia să treacă decît la gîndul
neliniştitor că se apropia susţinerea
lucrării mele în şedinţă publică –
gînd pe care, în chip inexplicabil
pentru o timidă incurabilă,
reuşeam totuşi să-l ţin mai departe
de mine, printr-o ciudată
echidistanţă între „ieri” şi „mîine”.
Acum însă trebuia să-i telefonez
profesorului Marin Mincu: în afara
mulţumirilor pentru că acceptase
să facă parte din comisia doctorală,
era necesar să-l anunţ că lucrarea
mea îi stătea la dispoziţie la
secretariatul Şcolii Doctorale. Asta
numai dacă nu ar fi preferat să vin
la Bucureşti ca să i-o înmînez
personal. Nu mi s-ar fi părut, în
fond, exagerată o asemenea
pretenţie: îmi respectam sincer
profesorii pentru valoarea lor reală,
care le îndreptăţea pe deplin
exigenţa. Fusesem învăţată cu grijă
nu doar la ce oră să-i telefonez
pentru a nu-l deranja, ci şi cum să
mă adresez, spunîndu-i, de îndată
ce mă recomandam, în numele cui
îi vorbesc. Mărturisesc că atîtea
precauţii în modul de abordare şi
reputaţia de persoană „dificilă” au
avut ca efect asupra naturii mele, şi
aşa uşor impresionabile, o
crescîndă nelinişte (nejustificată,
cum s-a dovedit ulterior). Aşa se
face că, deşi zilele treceau fără
milă, mă străduiam zadarnic să-mi
înving teama de a-i telefona
acestui profesor, a cărui faimă de
om „capricios” era cel puţin la fel
de mare ca aceea de critic, istoric
literar, semiolog şi eseist.
Am reuşit, în cele din
urmă, să-i vorbesc, într-o seară, la
numărul din Bucureşti. O
convorbire de vreun minut şi ceva;
profesorul Mincu mă asigura, pe
un ton pe care l-am bănuit ulterior
uşor iritat de vocea mea
tremurătoare, dar altfel foarte
politicos, că nu era nevoie să vin în
Bucureşti pentru a-i înmîna
lucrarea. Ştia, de altfel, unde se
afla şi urma să o ia în scurt timp ca
s-o citească şi să-i facă un referat.
Mi s-a părut amabil şi firesc, fără
emfază şi cuvinte de prisos.
Nu se stabilise încă data
exactă a examenului meu final, dar
ştiam că va fi spre sfîrşitul lui
ianuarie. Dincolo de tracul firesc, o
parte din emoţiile febrile de pînă
atunci se decantaseră în timp şi, la
gîndul evenimentului aşteptat,
începuse să se strecoare, timid la
început, o mare bucurie: să-l
cunosc personal pe profesorul
Mincu, să-l ascult vorbind despre
lucrarea mea, ale cărei scăderi
sigur că nu le-ar fi cruţat, mi se
părea de-a dreptul captivant. În
fond, furtunile nu acţionează
numai distructiv, ele aduc şi-un aer
plin de prospeţime. Iar pentru
mine, îmi spuneam, poate chiar noi
moduri de a-mi privi tema, altfel
decît din interior.
Stabilisem la telefon că
ne vom vedea, inevitabil, la
Bucureşti, în ziua susţinerii…
*
Cînd am găsit, absolut
întîmplător, un articol pe Net
anunţînd vestea morţii lui Marin
Mincu, am avut sentimentul că
trăiesc o farsă sinistră. Simţeam
impulsul de a telefona cuiva,
profesorului meu coordonator
(care-i era apropiat), ca să mă
asigure că nu-i nimic adevărat. Din
păcate, era. La interval de cîteva
ore am găsit alte şi alte articole,
ceva mai detaliate: un atac
cerebral, scriau, şi asta chiar la
sfîrşitul emisiunii în care-l
„recunoscusem” fără a-l fi văzut
vreodată. Emisiunea din care mai
prinsesem ultimul sfert de oră…
– Dar părea atît de
dezinvolt şi chiar lăsa impresia că
se simţea în largul lui acolo, în
studio – am protestat.
– Acumulări: nervi,
stres, supărări. Multe… prea multe
– mi-au răspuns cîţiva dintre cei
care l-au cunoscut.
Aş fi vrut sincer să mă fi
numărat printre ei. N-a fost să fie.
A existat numai un singur telefon,
de un minut sau poate două… Şi „o
tristeţe mai mult”, vorba lui
Bacovia. Una adevărată. O şansă
anulată de a cunoaşte un om. Care
a cunoscut şi sublimul, şi „toate
micile mizerii unui suflet chinuit”,
poate. Înainte de a-l descoperi la
televizor, mi-l descrisese o fostă
studentă a sa, oripilată de
francheţea cu care profesorul
Mincu sancţionase la un curs unele
omisiuni bibliografice şi nu numai;
în schimb, un fost coleg al său de
facultate îşi amintea, impresionat
şi-acum, felul special în care
studentul Marin Mincu îşi pregătea
examenele: întocmea după criterii
personale o bibliografie în paralel
cu cea recomandată, şi-aducea
geanta doldora de cărţi şi studia
enorm…
Nici articolele de pe Net
nu aveau nimic din politeţea
formală a unor necrologuri: „Un
adevărat d’Artagnan al literaturii
române, care i-a provocat la duel
pe numeroşi confraţi semănînd
panică dar şi admiraţie în rîndurile
acestora” – scrie Gelu Vlaşin; „Un
amestec năvalnic de orgoliu,
ambiţie de-a fi iniţiatorul unei noi
generaţii literare combinată cu
mult fler autentic de a descoperi
oameni care scriu bine, plus multă
patimă în toate”, remarca Adriana
Gheorghe, care încheia simplu:
„Mie o să-mi fie dor de el”.
Într-un fel, şi mie o sămi
fie dor de el. Ca de o şansă
ratată de a cunoaşte un om cu
siguranţă interesant, de mare forţă
intelectuală. Şi, probabil, un suflet
bun, aşa cum mi l-am imaginat
doar.
Simţeam de mult nevoia
să scriu despre toate astea, măcar
aşa, pentru mine. Să caut un sens,
o semnificaţie? Paradoxal, un
adevăr absolut cum e moartea
relativizează toate „certitudinile”
legate de ea. Şi toate explicaţiile,
motivaţiile, cauzele…
Aşa că, renunţînd la
orice „filosofare”, am adoptat
imediat inspirata idee a domnului
profesor care, cunoscîndu-mi
această experienţă a unei întîmplări
neîntîmplate, mi-a sugerat să scriu
despre ea… Despre „Cum nu l-am
cunoscut pe Marin Mincu”.
Magda Iftimie
