Discutam cu poetul Ion
Mureşan, cîndva, convenind că nu
există cărţi absolut proaste, că şi
lipsa de valoare are „absolutul ei”
şi că ar exista, totuşi, nişte grade
de diferenţiere. Ion Mureşan
spunea, de altfel: „Şi într-o carte
proastă, da` proastă rău, autorul tot
vrea el să spună ceva. E ceva a lui,
e durerea lui, e nimicul lui…”,
lucru cu care sîntem de acord. De
asta, din noianul de cărţi care tind
spre absolutul prostiei, căreia le
sînt destinate, am ales cîteva
pentru a exemplifica teza de mai
sus. Pentru autorii din această
categorisire, cei numiţi dar şi cei
nenumiţi, destul de mulţi, lucrurile
nu sînt chiar pierdute, există un
viitor, de ce nu?, luminos. O
mulţime de autori a pornit cu cărţi
proaste, mimetice, corectate de
alţii, îndreptate de alţii, scrise chiar
de alţii pe ici, colo, după care
perseverenţa, insistenţa, indiferenţa
celor din preajmă, nebăgarea de
seamă a criticilor, a scriitorilor, a
vecinilor etc. i-a împins pînă în
Uniunea Scriitorilor, acolo unde sar
spune că e tagma scriitoare
profesionistă din România…! Dar o
fi ea profesionistă?
Îi rugăm, în consecinţă, pe autori şi
pe cititori, pe oamenii de bine şi pe
oamenii de rău, să ne trimită cărţi
care să se încadreze acestui top. E
primul pas spre recunoaşterea (ne-
)calităţii şi eternizării a ceea ce
compun.
Locul III. Carte proastă cu
pretenţii. „Minus patru elegia
jumătate” de Roxana Gabriela
Branişte, Editura Andrew, 2007.
Deşi Dionisie Duma spune, pe
coperta a patra, că avem de a face
cu „o poetă discretă, de un
estetism glacial” pe cînd
„imaginaţia îi permite un contact
între real şi fantastic”, băgîndu-l
în discuţie şi pe Nichita Stănescu
drept inspirator, noi ne permitem
să nu-l credem. Dimpotrivă.
Argumentat. „Orbirea arborelui
arheu se pierd./ Amestec vidul pînă
verde solzii ideii./ Plenitudinea
nerv, imediaţia aripi,/ ah!/ Castel
nud ca stele./ Dezmîndrind ludens./
Din rana zeu mă sorb” (p.33).
Dacă-i aşa, atunci toţi indivizii
care dondăne pe stradă ca nebunii,
prinzînd posturi străine cu
ţumburucul băştii, ar trebui
recuperaţi pentru literatură, nu-i
aşa, „colega” Dionisie Duma?
Sînteţi dvs. drăguţ …! Şi pentru ca
mediocritatea să fie cu moţ, cîteva
texte din carte au fost traduse şi în
limba franceză de prof. Taftă
Nicolae. De ce, domnule Taftă, de
ce?
Locul II. Carte proastă pur şi
simplu. Eterne vise, de Taţiana
Vlad Guga, Editura Axa, 2009.
Pentru ca o carte proastă să fie
autentică şi convingătoare are
nevoie de o prefaţă. De data
aceasta prefaţa e scrisă de
Paraschiva Abutnăriţei (!?) care
pune punctul pe i încă de la prima
frază: „Taţiana Vlad Guga îşi
surprinde cititorii cu un nou volum
de poezie, străbătut de mesaje
profunde şi generoase”. Citesc
înfrigurat, în calitate de cititor
surprins: „Mi-e sufletul boltă/ Deatîta
revoltă/ Şi inima-mi
sîngerează/ Cumplit./ Nici o
bucurie:/ O Românie/ Cu-n tineret/
Chinuit./ Cînd în club/ Cînd pe
net,/ MTV sau pe chat,/ Te petreci,/
Te distrezi,/ Viaţa trece-n deşert./
Carte, cultură,/ Privite-s cu ură./
Bani şi iar bani…/ Fără mînă
muncită,/ Fără carte citită./
Examene cumpărate,/ Diplome
furate.// Haos în ţară,/ Viaţă
amară!”. Şi mai la vale: „Nu cred
în promisiuni deşarte;/ Ca şi de
calul nărăvaş/ Mă tem de omul cel
trufaş,/ De omul mîndru, orgolios/
Şi de viteazul lăudăros…” etc.
Doamnă Taţiana, zău că aveţi
dreptate, dar ce vină are poezia?
Mai degrabă puneţi mîna pe par!
Locul I. Carte proastă
iremediabil. Cerul din oglindă, de
Geta Stan Palade, Editura Nona,
Piatra Neamţ, 2008. Şi de data asta
prefaţa este moţul perfect pe o
creaţie care onorează deplin topul
nostru. Prefaţatorul este prof. Ghe.
Simionel care spune înfierbîntat:
„Poemele Getei Stan Palade au
rezonanţa discretă a clavecinului,
cu sclipiri de metafore genuine,
sub arcuşul zglobiu al verbului
neastîmpărat, ca o izvodire din
noianul amintirii celeste,
încununată de titlurile superbe,
acerbe prin necontenire şi inverbe
prin rostire”. Măi, să fie! Deschid
cartea cu înfrigurare, mînat de
entuziasmul stîrnit de exprimarea
de pe linia magică Trăsnea-
Mogorogea a prefaţatorului şi dau
peste „Scrisoare neexpediată din
Bruxelles către un prieten” şi care
este dedicată „primarului Prisecaru
Anuş” (comuna neprecizată): „Îţi
scriu prietene de aici/ unde bate
inima de foc a Europei/ asemenea
unei orgi de crini/ şi mă gîndesc cu
tristeţe/ la satul tău ridicat/ pe-o
colină de nuferi înlăcrimaţi.// Cît
de mult ţi-ai dorit/ să le înalţi
oamenilor/ alături de care trăieşti/
împlinirile fiecărui vis/ aşa ca şi
cînd te-ai încumeta/ să tencuieşti
munţii din jur/ cu stele şi sori/ să
poată trece satul cu grădini şi
livezi/ mai repede în sărbători./
Ştiu că ţi-ai logodit numele/ cu
izvoarele, cu pădurile/ şi holdele
grîului,/ întinerind în fiecare casă
lumina/ pe veci te-ai legat să devii/
peste sat împărat!”. Ne întoarcem
la prefaţator pe care îl lăsasem în
extaz, la citatul precedent, dar pe
care îl găsim de astă dată cu
privirile în gol, mişcîndu-şi buzele
spasmodic, ca după o doză bună de
etnobotanice: „E o adevărată
minune să poţi culege metaforele
vii, înfiorate de lumina din suflet,
precum ne este dat să citim şi să
rostim, rezonînd asemenea cerului
din oglindă din versurile, pe cît de
simple, tot pe atît de profunde,
semnate de Geta Stan Palade”.
Dar iată vocea Getei, ca un ecou:
„Moţăie lumina cristalină/ în casa
lui Aristotel/ acoperit de-o roşie
lumină/ mîndru şi sofisticat/ un
mînz rebel/ mai bîntuie şi-acum/
prin Cîmpia Română/ punînd turle
de biserici/ peceţi cu semne de
inel…”. Vorba lui Ştefan Bănică
Jr.: „Geta, s-a stricat
chiuveta…!”…! Sau vorba lui
Creangă: `Tă-vă să vă bată de
privighetori, că tare vă mai
prostiţi!
(TOPOFAG)
