de Alexandrina Chelu
Azi mi-am pus pata pe un articol din Dilema Veche din 22-28 martie 2012, şi anume pe “Statul şi dreptul de a ştii mai bine” unde Mircea Vasilescu vorbeşte foarte interesant despre libertatea de a alege şcoala pentru copil, libertate oarecum suprimată, de vreme ce acum în învăţământ se fac legi care impun părinţilor să-şi înscrie copiii la şcoala în raza căreia locuiesc. Legi prea detaliate, însă care lasă uneori şi goluri sau confuzii, motiv pentru care unii părinţi reuşesc să-şi înscrie copiii la o şcoală “mai bună”, pentru o educaţie “mai aleasă”, fără să-i intereseze de alţi copii. Poate într-un fel este normal să te gândeşti doar la educaţia propriului copil, însă oare ce consecinţe se vor desprinde din acest individualism exagerat?
Ce m-a atras la articol este o chestiune care pe mine mă interesează şi văd că pare… importantă, după cum reiese din ceea ce spune domnul Vasilescu, aşa că citez: Deşi mă prefac “socialist”, de dragul demonstraţiei, nu sunt stupid: nu pretind de la părinţii care pot alege o şcoală mai bună să se solidarizeze, uite-aşa, cu amărâţii acestei ţări şi să-şi lase baltă viitorul propriilor copii de dragul unei cauze mari. (…) Dar nu pot să nu observ că aceşti români “preocupaţi de educaţia copiilor lor”, care găsesc soluţii de moment în lupta cu birocraţia şi absurditatea Statului, nu par preocupaţi de gândul că, dacă nu îşi pun energiile în mişcare şi pentru cauze (ATENŢIE!) aflate dincolo de interesul lor (legitim) imediat, copiii lor bine educaţi riscă să trăiască într-o societate, de care vor fi, mâine, nemulţumiţi şi dezamăgiţi, aşa cum sunt părinţii lor azi.
Grija pentru celălalt a devenit în societatea de azi un non-sens, atâta vreme cât fiecare este numai pentru el. Nu optez doar pentru protecţie socială la nesfârşit, nu optez chiar deloc pentru nemuncă sau pentru egalitate economică!!!!, însă când spun egalitate, mă refer la justiţie (ca măsură de stânga, socială). Nu la egalitatea şanselor, ci la egalitatea în faţa legii, justiţie socială – dacă tu ai mai mult, dă-i doar puţin celui care are mai puţin, spre a-l ajuta ca de acolo să se ridice singur. Asta pentru o armonie socială (nu avem altă soluţie, decât atunci diferenţe foarte mari între bogaţi şi săraci, care nu duc niciodată la ceva pozitiv).
Iar în ce priveşte articolul, nu pot decât să mă bucur că domnul Mircea Vasilescu a atins un punct important şi dureros în ceea ce priveşte atitudinea oamenilor din ziua de azi faţă de ideea de “social” sau “cultură civică”. Să nu mai vorbesc de “societatea civilă”, care … parcă a mai prins muguri pe ramuri, însă nu îndeajuns de puternic, să poată îneca un trunchi de copac bolnav (adică sistemul!), plin de insecte (atenţie, e metaforă). Un poet orădean, Lucian Munteanu, spune ceva frumos într-un sonet de-al său, apropo de… copaci şi politică: Moartea uneori retează muguri, nu doar crengi uscate. Şi e adevărat.
În încheiere, aş adăuga faptul că dacă nu ne vom trezi şi nu vom conştientiza cât de important este să punem accent pe lucrurile importante alte unei societăţi: educaţie, cultură, sănătate, cercetare, întru progresul ţării, ne vom afunda într-o urâtă prăpastie politico-economică şi ne vor conduce numai neînvăţaţii, iar noi nu ne permitem asta. Apropo de asta, poate voi vorbi într-un alt articol, îmi place ce spune (tot în Dilema Veche) prof. Lucian Boia, referitor la intelectuali şi politică: Dacă e bine ca intelectualii să nu facă politică, atunci e bine să o facă proştii? Este o întrebare pe care am să v-o adresez şi eu…
