Întrucât prestaţia mea de analist (ce termen oribil!) al pieţei de artă a generat unele vagi controverse privind competenţa sussemnatului, mă simt dator să fac câteva precizări…
Sunt scriitor prin formaţie şi, cred eu, prin vocaţie, dar asta se va clarifica mai încolo, în posteritate. Am ajuns jurnalist printr-o întâmplare istorică numită revoluţia (sau aplicaţia) din decembrie 1989. Am făcut, în această calitate, multe prostii ce poartă denumirea generică de experimente, dar am înţeles, dintr-o practică profesională exersată cu pasiune, că orice demers specific (textul), ca să aibă efectul scontat, trebuie gândit în complicitate cu psihologia colectivă a „targetului”.
Nu este nimic imoral în asta, pentru că momentul psihologic al cititorului de ziar este asemănător cu psihologia copilului care-ţi refuză medicamentul, pentru că e amar. Dar, dacă-l pui într-o capsulă colorată sau dulce, copilul va înghiţi capsula. Prin analogie, ca să pară dulce o informaţie amară sau aridă, trebuie să aplici ceea ce numesc eu „teoria ofertei iluzorii”: adică te faci că-i dai cititorului ceea ce-i place, dar îi livrezi, în fapt, ceea ce-i trebuie. Mulţi colegi de breaslă au înţeles mecanismul şi au început să fabrice şi să vândă capsule goale, adică texte-ambalaj, şi chiar ziare-ambalaj, fără conţinut. Nu exemplific, sunt suficiente tarabele…
În 2005, când am început să mă ocup de piaţa de artă, nu aveam alte instrumente de abordare decât propria cultură generală, interesul profund faţă de arta în sine (eram, cu alte cuvinte, un amator), o practică jurnalistică de 15 ani, pe domenii care n-aveau însă nicio legătură cu arta, şi atuul sapienţial al unui aforism de G.B. Shaw: „Nimeni nu poate fi specialist pur, fără a fi idiot în sensul strict al cuvântului”.
Am stat să evaluez care sunt avantajele amatorului în raport cu specialistul şi am decis să devin „amator profesionist”. Adică, pornind de la adevărul uitat că arta nu este creată pentru esteticieni, ci pentru spectatori (aşa cum muzica nu e compusă pentru muzicologi, ci pentru ascultători, iar literatura nu e pentru critici, ci pentru cititori), mi-am exploatat la maximum calitatea de amator (iubitor, în sensul originar), grefând-o pe dinamica cifrelor. Aşa am înţeles creşterea preţurilor la anumiţi artişti, de ce se vinde ceea ce se vinde (şi viceversa), care artişti sunt predispuşi la falsuri, de ce Brauner, de pildă, are cotă internaţională iar Andreescu sau Grigorescu nu, sau de ce critica de artă din România este, de cele mai multe ori, pe dinafara pieţei de artă…
Cât priveşte „teoria ofertei iluzorii” (în cazul de faţă „convertirea” în spectacol a dinamicii cifrelor), am pornit de la ideea de meci. Oamenilor le plac meciurile, competiţiile, în general, aşa că m-am hotărât să prezint spectacolul pieţei de artă sub formă de luptă, folosindu-mă de modificările topului general al preţurilor din licitaţii (pe care tot eu a trebuit să-l creez pentru că, până în 2009, n-o făcea nimeni altcineva).
La toată această strategie – de marketing al textului, în ultimă instanţă! – am adăugat propria mea atitudine de spectator iubitor al competiţiei (piaţa de artă), nu aceea de suporter al vreunei echipe aflate în joc (casele de licitaţie sau galeriile). Am aplaudat cu entuziasm orice punct marcat, indiferent de cine, am fluierat şi am taxat orice fault sau ofsaid. N-am fost obiectiv – pentru că, om fiind, nu puteam fi decât subiectiv – , dar am fost corect şi responsbil.
Aşa am ajuns să fiu considerat de unii, expert, de alţii, amator. Eu zic că sunt un amator profesionist.
Sursa: FINANŢIŞTII
