Premiul revistei Conta la Concursul naţional de creaţie literară „Porni Luceafărul…”, Botoşani, 13-15 iunie 2010
”Apa se strâmbă la cer,
Îşi potriveşte mutra şi râde tâmp.
Ioana te întreabă ironic la ce ai nevoie de extinctor
dacă nu ai casă
Şi doar trupul tău poate arde.”
Poeme de Alexandra Emilia Bucur
Cum găseşti fotografia unui punct
Ioana nu te mai lua de mână când ţi-e teamă de centrul sinelui
Care se lăţeşte spre tine,
O Caribda bolnavă care cere oameni ca să se ierte pe sine prin strigătul
lor.
Când te gândeşti de câte ori s-a lipit de cer,
A căzut precum o gelatină în chiuvetă,
Albastră,
S-a scurs fără să ajungi s-o atingi ca să-i simţi pulsul.
„nu vin pentru că fac citostatice
şi poate să-mi fie rău”
Ioana se încruntă,
Încă e mică,
Nu ştie ce sunt şerpii ăia lungi ce se strecoară prin pori,
Prin injecţii,
Prin ser.
Te ia de mână.
Uneori oamenii sunt mai mici decât sub nivelul mării
Şi poartă măşti de clovni.
Cât timpul se strânge într-o singură palmă şi o lipeşti de geam,
Nu poate fi rău.
Într-un recipient nu pot încape toate mările lumii,
Toţi peştii deşuchiaţi…
Substanţa orelor rămâne ca un jeleu zâmbind dizgraţios.
Nu cred că te-ai gândit cât de trivială este moartea când nu bate
Ci intră pur şi simplu în trupul tău.
E noapte.
Ai spus.
În a şasea zi e noapte.
Încă puţin, omul va muşca din măr,
Încă nu s-a născut,
Dar îl urmăreşte păcatul.
Luna se urcă pe ziduri precum un şobolan prins cu lanterna în gheare,
Din geam se proiectează o lumină roşie în pomi,
Laser,
În a şaptea zi s-a făcut lumină.
„lumina e doar un cuvânt”
În loc de începuturi a fost cuvântul prin care ai numit tot ce vezi
După ce te-ai născut.
Înainte de asta, restul sunt corpuri diforme sau cubice stas.
Amintirile despre desfacerea lumii le aveai dinainte să fii.
Criză de fericire
aripile s-au desfăcut înaintea noastră
Aripile după ce nu au mai zburat
S-au pietrificat
Ca şi cum din trupul tău pot ieşi necontenit aripile,
Trupul poate ieşi din alt trup,
Omizi care rup fluturilor aripile şi zboară.
Cel mai frumos cadou de sărbători
E liniştea grea
Ca un întuneric lăuz în fedeleşul gândurilor.
Aripile noastre nu se zbat în noi,
Sunt dincolo de timp
Şi de întunericul ăsta mocirlos pe care călcăm cu nonşalanţă în fiecare
clipă
Fără a ştii că e cearşaful ăla alb
Pe care dormim de când ne-am născut încontinuu
Şi noaptea se trezeşte la uşa trupului.
Cel mai frumos cadou Ioana,
E atunci când nu mai poţi ieşi din camera asta,
Nu mai ai provizii, apă, seminţe
Prorumbeii nu mai vin demult la fereastră să-ţi aducă veşti din râpi,
Prăpăstiile cele mai joase faţă de faţa ta sunt cele care deschis ultimele
gura
Şi precum Caribda înghit jumătate din planetă şi din tine,
Uşile se deschid dar nu vrei să ieşi,
Te-ai învaţat cu întunericul şi cu lână în loc de parchet direct pe pământ,
Direct în trupul celui de lângă tine
În care ţi-ai făcut culcuş.
Câinii stau cu burta pe zăpadă,
Caii adorm pe gheaţă în picioare
Fără ca potcoava să spargă ceva din ceilalţi.
Numai noi oamenii,
Doi într-unul, din doi în doi
Sărim pe oameni de zăpadă şi urlăm
Că suntem ce vrem să fim în afara noastră
Fără a ridica mâinile pe post de aripi să plecăm.
Câţiva paşi înapoi
Câteodată trenul nu opreşte în acelaşi punct
În care s-a oprit înainte de naştere.
Înainte să pleci, îmi citeşte Ioana din palmă,
E bine să dai peste cap toate robinetele în conştiinţă
Ca să se inunde camera memoriei şi să se uite de trup.
Înainte să te gheboşeşti în tine cu sinele de mână
În poziţia fetusului,
Cel mai bine e să fii obosit,
Şi râde tâmp cu ultimul dinte de lapte
Prins cu aţă de clanţă.
Singurătatea e singura stare care rămâne constantă după tăcere
Între organele vitale,
Spaţiul dinainte de naştere rămâne gol,
Se scufundă în el,
Se ridică,
Iese din nou la suprafaţă cu un peşte mort în gură,
Trecând prin sine înainte de toate ca prin ciur.
Umbrele sunt moarte demult în noi,
Plutesc precum un cadavru în formol.
Spaţiul dintre trupuri echilaterale
Este în mâini.
Plecarea nu se poate măsura niciodată cu metrul…
Văruieşti aceleaşi ziduri din tine,
Scormoneşti în carne până când laşi tumori în urmă,
Pe creier la RMN nu se văd,
Decât rar la biopsie.
Bei de unul singur când toate dalele de piatră cad în trupul tău.
În camera o sută toate scaunele sunt proiectate pe trei picioare,
Un reportofon înregistrează bătăile inimii
În paralel cu ale vecinului în pereţi,
Tranzistorul demult a rămas blocat pe aceeaşi slujbă.
Te întrebi dacă soldaţii când pleacă în războaie
Îţi schimbă bani în moneda statului respectiv
Precum cei care pleacă în alte ţări.
În cadă se aude sunet de goarnă.
Apa se strâmbă la cer,
Îşi potriveşte mutra şi râde tâmp.
Ioana te întreabă ironic la ce ai nevoie de extinctor dacă nu ai casă
Şi doar trupul tău poate arde.
Până şi cerul dă semne de boală
Când soarele se lărgeşte ca o felină printre deşeuri,
Cade pe toboganul de la ghenă
Scăpat din găleată printre sticle,
Foi,
Bolduri.
