Raportul dintre valoarea artistică a obiectelor de artă şi cota lor de piaţă este pusă în evidenţă, în primul rând, de vânzările prin casele de licitaţii. Acestea constituie, pentru domeniul amintit, ceea ce reprezintă posturile de radio pentru producţiile muzicale. Cu cât piesele unui autor sunt transmise mai des la radio, cu atât cota acestuia creşte. În mod similar, cu cât lucrările unui artist sunt mai prezente în circuitul licitaţiilor publice, cu atât valoarea de piaţă a artistului este mai ridicată. Este însă doar o similitudine grosso modo pentru că, în realitate, lucrurile sunt mult mai nuanţate.
Până prin 2006, condiţia de bază ca un artist să capete cotă de piaţă era, oricât ar părea de cinic, ca el să nu mai fie în viaţă. Era suficient să ne aruncăm o privire peste lucrările scoase la licitaţie ca să constatăm că peste 90% din ele aparţineau unor artişti care muriseră demult sau erau la o vârstă foarte înaintată.
Motivul era simplu: un artist mort are o operă cantitativ fixă, constituită. El nu mai creează, deci creşterea valorii lui de piaţă este oarecum previzibilă, căci se operează având ca sistem de referinţă stocul. La artiştii în viaţă acest reper nu există, pentru că intră în ecuaţie variabila noilor creaţii. Negustorii de artă din România nu ştiu să opereze cu această variabilă, aşa că preferă să improvizeze cu ce au învăţat. Aşa se face că arta de patrimoniu a blocat o lungă perioadă de timp creaţiile artiştilor contemporani.
Astăzi situaţia s-a mai schimbat, în sensul că lucrările clasicilor (incluzând aici şi „eşalonul doi” al acestora – Jean Cheller, Ipolit Strâmbu, Schweitzer Cumpăna, Arthur Verona, Partog Vartanian etc) au rămas cam la 70-80%. Arta de patrimoniu încă este, după cum se vede, reciclată şi recirculată (după principiul linguriţei de ceai: învârţi până se topeşte zahărul), dar a început să obosească: zahărul s-a topit, iar artiştii amintiţi şi-au cam atins cota. Urmează, după cum e firesc şi natural, intrarea în arenă a contemporanilor şi abia după aceea putem spune că am început să ne sincronizăm cu piaţa mondială de artă. În străinătate, după cum se ştie (sau ar trebui să se ştie) bătălia se dă acum pentru arta contemporană, nu pentru cea clasică. Aceasta din urmă e o etapă consumată demult, cam pe vremea când la noi apărea prima casă de licitaţie.
Dar, ca orice organism, piaţa de artă are şi ea metabolismul ei. Nu poţi sări etapele, poţi doar să le accelerezi, prin cataliză. Iar cei mai buni catalizatori sunt casele de licitaţie.
Sursă: Alegearta.ro
