Corespondenţă de pe fronturi fără orizont
Lacul sub dărâmături.Bucureşti-ul văzut pe întuneric
de la trimisul nostru special Cristian Apostol
Părea dimineaţă. Totuşi, ca să-mi pot toarce cearcănele după fusul
ăsta orar trebuia să bărbieresc întâi cerul de nori ca atunci când o copertă
de mucegai nu te poate împiedica să-ţi scalzi foamea într-o antologie a
pateului. Aveam nevoie de o halcă zdravană de lumină pentru a-mi urni
vagoanele. M-am ridicat puţin peste umărul intercontinentalului şi printre
păduchii de ploaie ce colcăiau în pletele norilor străbătute ici colo de câte
un fulger ca de o idee fixă am… (Am mai citit asta undeva, în
encefalograma unei case memoriale a nu ştiu cărui nebun călare pe
bucureşti.) Abia ce trecusem cu pielea făcută rame de ultimul bulgăre
cenuşiu, puţin cocoşat cât să-i strâng părul sub şireturi în timp ce
răsăritul, cu o pereche de mustăţi sigmund, îmi smântânea probabil visele
când sângele s-a hotărât brusc să dea buzna în mansardă demolînd
ditamai inconştienţa.
Dacă aş fi închis ochii la fulgerele alea poate aş fi găsit ceea ce
căutam aşa, pipăindu-mă, trebuia să mă mulţumesc cu cearşaful ăsta
covrig alcătuit din blugi şi lipsa unui hanorac, singurul care a încăput cu
mine sub cele două scânduri nici prea blonde, nici prea certate pe care tu,
buricule, îţi traversezi umbra prin lipscani. (Sau invers: eram într-un
sevraj paralel într-o zi când umbra lui mazilescu îi însoţea discret propria
coafură peste cerul casei mele. Să fi auzit atunci ce-şi şuşoteau după
ureche, nedirijaţi de conştiinţă sau de vreo luciditate clientelară şi
supradoza m-ar fi internat în posteritate.) În timp ce mă rog să nu-mi fi
putrezit ploaia rotulele, şi-aşa inundate de excesele din tinereţe ale
genunchilor, adevăratul altar îl construiesc cu hemoglobina primei
seringi. Aici n-o să găseşti vene de pluş sau mai ştiu eu ce drogaţi de
bibliotecă, aici sângele iese cu sarea şi pâinile minţii tale de întâmpină
prima doză. Se amestecă ca atunci când marea roşie a regăsit, aproape
mort, nisipul călărit de evrei. Un adânc atât de viu. Prima dată ţi se
încurcă limbile retinelor: fiecare colţ al arhitecturii tale vizuale
desfăşurată acum pe cei câţiva centimetri cubi ai turnului steril din
babylon vrea să exprime în ceva asmănător cuvintelor culoarea aceea
deplină a fericirii. Culoarea fericirii depline o vei descoperi însă abia la a
doua lec…
În sfârşit s-a căscat pământul sub neuronii tăi şi acum poţi urmări
atent cum te străbate nemurirea. Peştera prin care intră, din ce în ce mai
greu de găsit în pustia vaselor tale de sânge, devine irelevantă acum când
o nouă bucurie, poate ultima îşi gângureşte orogeneza. Ai vrea să rogi
unul din şobolanii voroneţ care te tot invită să aprinzi mântuirea măcar în
una din camerele palatului acum al tău să te muşte puţin. „Dar foarte
puţin, domnule şobolan, de aici, sub marşarierul gâtului mai am o
vinişoară la care nu ajung. Vă rog eu să nu mi-l luaţi, poftim, turnaţi aici
că e tot ce mi-a mai rămas…”
Nu mai are cine să amestece şi al doilea paragraf din Pessoa cu
un fernando din sângele tău. Începi să transpiri şi primul cap care dizlocă
siamezul scândurilor îţi predică de la amvonul unui cucui că nu mai poţi
continua în halul ăsta. Lectura trebuie să aibă un sfârşit, printre rândurile
trebuie să se sfârşească altfel te vei îmbolnăvi sau, doamne fereşte, vei
ajunge şi tu să scrii la rândul tău. Ca atunci când buricele privesc prin
lipsa ta de voinţă în golul cenepeului tău striveşti resturile astea de
gânduri, te ridici la înălţimea zidurilor în plină beznă şi alergi în cerc spre
primul dealer. Rar ţi se întâmplă să te găseşti „acasă” şi să fii în stare săţi
vinzi silabele de trecere. Cele prin care treci de la un styx la altul şi de
la un charon la cartea neliniştirii. Se pare că erai, ţi-ai rupt două maţe din
text de pe o pagină urmînd ignatului anterior. Până să le pisezi sub
dioptrii, sevrajul apucase deja să te ia de guler să citeşti vreo reclamă, o
coadă branduită de parizer sau măcar să halucinezi un bob de orez.
Hamsun se prizează, îţi ştergi nările de cele câteva diacritice ce nu ţi-au
mai încăput setea şi, plin de tine ca o librărie de isbn-uri, speri să te mai
întâlneşti, ca dealer, poate chiar cu ocazia unei alte traduceri, mai pură.
Knut şi de la capăt.
Te aşezi comod sub sfârcurile ascuţite ale celor două scânduri,
laşi ploaia să se odihnească în pneumoniile tale şi-nainte să-ţi îngropi
foamea şi literatura în penultima răsuflare, sau invers, ţi se pare sau nu că
un corb ce şi-a pierdut noţiunea de cuib te întreabă: nu vă supăraţi, ştiţi
cumva, aurel dumitraşcu e o metaforă?! dar nu vă supăraţi, întreb doar.
31 mai 2010
