Pe 30 martie 2012, mă aflam în parcul de la Unirea. Cel de lângă fântâni. Era către seară. Dinspre nord, vedeam că se apropie furtuna (sau, cel puţin, ploaia). Nu mai aveam cine ştie ce treabă, la o adică puteam să fug la metrou, în magazin ori într-un bar. M-am aşezat pe o bancă să fumez liniştit. Lume puţină. Din motive necunoscute, am dintotdeauna o vie repulsie faţă de cai şi de păsări. Evident că nu mă tem de vrăbii sau de găini, dar am faţă de ele sentimentul pe care alţii (cei mai mulţi, cred) îl au faţă de reptile sau faţă de rozătoare. Pot să decapitez cu dinţii un şobolan, dar n-aş atinge o raţă vie niciodată. (Aş găti-o cu plăcere). Abia dacă am tras un fum, când am auzit un ciudat ronţăit lângă mine. Am întors capul şi m-am pomenit aproape nas în nas cu un cal. Mi-a spus că e bătrân şi că (aş vrea să fiu iertat, îi reproduc întocmai vorbele) se cacă pe el de frig. Am discutat despre diferenţele dintre speciile noastre. Se bucura că are copite. Văzuse cândva un tânăr care îi întinsese mâna unui director. Directorul (în virtutea principiului că doar cel mai sus-pus îi întinde mâna celui de mai jos) o refuzase. În mod normal, tânărul, cu principii sau nu, zise calul, trebuia să-i radă peste bot o copită animalului. Dar nu avea copite. Noi, caii, avem, dar neajunsul este că, tocmai de aceea, nici nu întindem mâna. Sau avantajul. Am doi copii catâri şi îi invidiez, mărturisi. Mi-am aprins a doua ţigară. Încet-încet, calul a dezvoltat o întreagă teorie. N-am avântul necesar pentru a o expune acum. Reţin doar că vorbea despre mitocănia lipsei de reacţie la salut, la rugăminţi, la declaraţii, la telefoane. A spus că iepele, spre deosebire de femelele noastre, amuşinează când sunt curtate sincer; au capacitatea de a simula un pic dezinteresul, dar nu ajung la nesimţire. Goethe n-avea cum să fie decât om: a scris Werther. Pe noi, ăştia în vârstă, a spus, ne doare (aş vrea să fiu iertat, îi reproduc întocmai vorbele) în cur. Alţii, mai în putere, suferă. Însă nu mult: la noi, măgăria nu are şanse. Crede-mă, ştiu la ce mă refer.
L-am întrebat dacă are stăpân. “Stăpân?! Am doar un idiot care îmi dă uneori de mâncare!”.
– Nu te simţi singur?
– Hm… Poate… Pe tine câtă lume aşteptai să te sune azi?
Am păstrat liniştea.
Consider mai departe că vrăbiile sunt ceva intolerabil, dar, de când am plecat îngândurat din parcul Unirii, apreciez realmente caii.
