A tot curs cerneală, de ceva
timp, în contul unei autobiografii
cât o cărămidă, aşteptată cu
înfrigurare cam de multişor:
Adrian Marino, Viaţa unui om
singur (Polirom, 2010). Critici de
toate vârstele şi de toate revistele
au fost, în marea lor majoritate,
extrem de politicoşi, atenţi să nu
lezeze mitul unui autor, e-adevărat,
de neocolit în literatura română (şi
nu numai). Dar cine citeşte cartea
cu răbdare (şi ea merită, slavă
Domnului, o aşa lectură!) şi mai
are un pic de onestitate afectivă (de
nu şi intelectuală), nu are cum să
rămână fără mânie şi părtinire. Iar
în final, cu această senzaţie rămâi,
că Viaţa lui Marino e ca o broască
greu de înghiţit sau, în registru
mai… cult, ca un spirit uscat
definitiv de idee. Căci nu poţi
accepta uşor un cod moral clamat
la tine şi încălcat la alţii, aşa cum
nu poţi accepta ca principii
diaristice şi biografice pe care le
fixezi cu rigoare în atâtea locuri, în
text, să le spulberi cu nonşalanţă la
câteva pagini mai încolo. Ca să nu
mai vorbim de antipatii
manifestate prin atacuri la
persoană, nu la idee. Cu
„singurătatea” de cursă lungă a lui
Adrian Marino m-am convins încă
o dată de valabilitatea diferenţei
dintre operă şi autor. În cazul de
faţă, se vede cu prisosinţă că opera
e nemuritoare (nimeni nu poate
contesta asta, în cazul Marino) şi
că omul, vorba cronicarului, e „cu
păcate”. În locul omului „de
carne”, prefer să rămân cu
impresia lăsată de omul „de
hârtie”, cel din spatele genialului
Dicţionar de idei literare, al
relevantei Hermeneutici a lui
Mircea Eliade, al excelentului
„manual” Comparatism şi teoria
literaturii, al sinteticei
Hermeneutici a ideii de literatură
şi al masivei Biografii a ideii de
literatură. (AGR)
înfrigurare cam de multişor:
Adrian Marino, Viaţa unui om
singur (Polirom, 2010). Critici de
toate vârstele şi de toate revistele
au fost, în marea lor majoritate,
extrem de politicoşi, atenţi să nu
lezeze mitul unui autor, e-adevărat,
de neocolit în literatura română (şi
nu numai). Dar cine citeşte cartea
cu răbdare (şi ea merită, slavă
Domnului, o aşa lectură!) şi mai
are un pic de onestitate afectivă (de
nu şi intelectuală), nu are cum să
rămână fără mânie şi părtinire. Iar
în final, cu această senzaţie rămâi,
că Viaţa lui Marino e ca o broască
greu de înghiţit sau, în registru
mai… cult, ca un spirit uscat
definitiv de idee. Căci nu poţi
accepta uşor un cod moral clamat
la tine şi încălcat la alţii, aşa cum
nu poţi accepta ca principii
diaristice şi biografice pe care le
fixezi cu rigoare în atâtea locuri, în
text, să le spulberi cu nonşalanţă la
câteva pagini mai încolo. Ca să nu
mai vorbim de antipatii
manifestate prin atacuri la
persoană, nu la idee. Cu
„singurătatea” de cursă lungă a lui
Adrian Marino m-am convins încă
o dată de valabilitatea diferenţei
dintre operă şi autor. În cazul de
faţă, se vede cu prisosinţă că opera
e nemuritoare (nimeni nu poate
contesta asta, în cazul Marino) şi
că omul, vorba cronicarului, e „cu
păcate”. În locul omului „de
carne”, prefer să rămân cu
impresia lăsată de omul „de
hârtie”, cel din spatele genialului
Dicţionar de idei literare, al
relevantei Hermeneutici a lui
Mircea Eliade, al excelentului
„manual” Comparatism şi teoria
literaturii, al sinteticei
Hermeneutici a ideii de literatură
şi al masivei Biografii a ideii de
literatură. (AGR)
