Adrian Alui Gheorghe
O definiţie abruptă şi des folosită, atribuită lui Edouard Herriot,
un fost prim ministru al Franţei în perioada celei de-a treia Republici,
spune despre cultură că este ceea ce rămîne după ce ai uitat totul.
Recunoaştem că definiţia e paradoxală şi că generaţii întregi au verificat
să vadă cu ce au mai rămas după ce au uitat… totul. În virtutea acestui
paradox, putem spune că recunoaştem gradul de civilizaţie al unei
societăţi privind pur şi simplu strada. Aici intră comportamentul
indivizilor: cum, ce şi cu ce intensitate vorbesc, cum îşi zîmbesc, cum se
îmbracă, cum şi ce mănîncă, cum şofează, cum poartă cravata, cum îşi
strîng mîinile, cum respectă timpul propriu dar şi pe al celor din preajmă.
Cultura nu e numai în cărţi şi în sala de expoziţii sau de spectacole,
efectele ei se regăsesc, mai ales, în societate. Adică: produsul cel mai
vizibil al culturii este educaţia. Cum arată strada românească? Un peisaj
„cu specific”, cu gropi în asfalt, cu gunoaie care îneacă spaţiile verzi şi
apele curgătoare, cu cîini vagabonzi peste tot, cu cerşetorie în intersecţii,
în metrou. Apoi zeci de crime zilnic “reliefate” la nişte guri
televizionistice care întreţin derizoriul în societate, atacuri banditeşti în
plină zi, o nejustificată agresivitate a şoferilor pe drumurile publice, o
nerăbdare a oamenilor care nu mai au nici o înţelegere pentru semenii lor.
Cultura e, astfel, o chestiune (de) morală. Iar un popor care refuză cultura
şi efectele ei riscă să se autodistrugă.
Şi cum obişnuinţa este a doua natură, inerţia căpătată în „procesul
supravieţuirii” ne determină să judecăm cu toleranţă propria societate, să
ascundem sub preş gunoiul, să ne prefacem că lucrurile sînt în ordine, sau
tolerabile, cînd ele sînt mizerabile, dacă nu catastrofale. Cosmetizăm prin
omisiune sau din inerţia cu care ne-am obişnuit, încă de pe vremea
comunistă, să spunem că (ne) e bine, cînd (ne) e, de fapt, rău.
Pe acest fond, îmi este frică (cînd nu-mi este jenă!), de multe ori,
să mai pronunţ cuvîntul cultură în societatea noastră. Consumul de
cultură? Spre zero. Cine ar trebui, totuşi, să fie consumatorul de cultură
într-o societate cît de cît normală? Împătimiţii, oamenii cu oarece stare,
clasa de mijloc, dacă există, snobii…! Oamenii cu stare de la noi sînt, din
păcate, într-o copleşitoare majoritate, nişte fiinţe aculturale. Au în sînge
doar cultura banului, politica hîrciogului care adună, care monopolizează
tot ce înseamnă ban ca să-l transforme în plăceri proprii. Clasa de mijloc
e o iluzie, într-o societate „indienizată”, care împarte societatea în
„putred de bogaţi” şi „inimaginabil de săraci”. La mijloc e un abur de
clasă intelectuală care este taxată la orice curbă de sacrificiu, ca vinovată
de mersul alandala al societăţii.
Dacă circarul de pe vremea perceptului “pîine şi circ” era bine
plătit, de mai multe decenii dispreţul societăţii şi al politicii se lasă ca o
flegmă în creştetul artistului român. Prost îmbrăcat, cu haine de la kil, el
însuşi om second hand, stresat de alternanţele politice formale care
bălăngăne viitorul între Est şi Vest, omul de cultură român se simte ca un
clopot fără limbă într-o ţară de surzi. De cîte ori ţi-a fost ruşine, în aceste
vremuri, să spui că eşti poet, dragul meu coleg de metaforă? Cum să spui
că eşti poet unui politician agramat care-ţi explică obsesia lui, schemele
diabolice prin care va prinde din nou Senatul la viitoarele alegeri? Dar
cum să-i explici că eşti pictor unui afacerist veros care îţi rîde în nas cînd
îi vorbeşti de picturile tale care te costă? Patria? Patria e o cifră din cont!
Spune-mi cît ai în cont ca să-ţi spun cît ţine patria la tine, ar suna un
proverb al zilelor noastre.
Poate că noţiunea de consum cultural, ca barometru al
„subzistenţei culturale”, se pretează la statistici. Din păcate, la noi
statisticile mimează normalitatea, fără să aibă o acoperire în realitate.
Ce înseamnă, de fapt, consum cultural? Cărţi cumpărate şi citite,
ca să iau un exemplu din literatură. La noi tirajele cărţilor sînt cele mai
mici din Europa. Un roman de Nicolae Breban, potenţial laureat Nobel,
de exemplu, se tipăreşte în cinci sute de exemplare. Dacă împarţi tirajul
la populaţia din statistici, de douăzeci de milioane de locuitori, iese o
implicare de lectură de un exemplar la patruzeci de mii de locuitori!
După alfabetizarea forţată din comunism, societatea românească
se îndreaptă, pare-se, spre o liber aleasă analfabetizare!
Pe acest fond venim cu o revistă nouă în peisajul cultural
românesc. E un risc? E o gratuitate? “Orice-nceput se vrea fecund…”,
spunea poetul. O revistă la început de drum e deopotrivă corabia cu pînze
care ajunge să cucerească un continent nou, sau e un supertehnologizat
„Titanic” care se sparge de primul aisberg. Depinde de chibzuinţa celor
care o fac, de solicitudinea celor care o primesc, de mulţimea
aisbergurilor de care se pot sparge intenţiile bune.
