Sărac fiind, dansezi! – lecţia cubaneză. Sărac fiind, pleci căpşunar.
Cred însă că sărăcia înseamnă lenevie. Pe cînd documentam cartea mea cu puşcăriile, am ajuns într-un sat din Dîmboviţa, cătun. Casa din pămînt. Da, din pămînt. O cameră mare cît casa. Soba-godin pe lemne. Un tuci unde se gătea pentru familionul de cinci persoane. Îngrămădeală de obiecte şi pluşaţii-căţei, pisici- aliniaţi. Oamenii ăia n-aveau decît un venit-ajutor din ăsta de trei milioane. În sat, nici un întreprinzător. La oraş, ce oraş? Era departe! Şi cu toate astea stăteam în camera tuturor mirosurilor ascuţite posibile, în mijlocul atacurilor tuturor culorilor ieftine şi sentimentul era clar: mama, femeia locului era curată din fire şi harnică precum albina. Nu ştiu din ce, dar îşi hrănea liota. Nu eram într-o vizită anunţată, nu! Era curat în casă. Ştiam că puşcăriaşul pe viaţă avea mereu pachet, mereu era vizitat. Nu, nu era casă de hoţi.
Resurse? M-am întrebat de unde putere? Şi am privit-o pe femeia aceea, deformată de naşteri, lovită de tragedii, mereu înfrîntă, dar zîmbindm avînd forţă. Femeia nu vorbea prea multe. Spunea totul. Tragedia casei unde ai fiu criminal, blestemul vecinilor. Toate înfruntate. Muncea cu ziua, cu noaptea, îşi trimitea copiii să tragă din greu. Casa de pămînt curată. Ăsta nu-i semn al sărăciei.
