palid şi frânt, împietrit în sutană
frunză verde bătută de vânt
eşti cumva duhul palid şi frânt
al Poetului împietrit în sutană
ce-şi înmoaie cuţitul în rană
să transcrie pe propria piele
urme vechi şi adânci de nuiele
desluşite de el printre legi şi porunci
în privirea statuilor furată de prunci
ori în lumina ce încă aşteaptă
să-i despice făptura de faptă
pe când lumina Duhului Sfânt, duhul Ei,
al oricăreia dintre femei
îi dezleagă cu dinţii, cu unghiile
lacrimile înnodate ca frânghiile…?
dragoste în bernă
în bernă părul tău, în bernă,
e ultimul din care mor
cu fumul rânced din tavernă
se duce ultimul cocor
în bernă ochii tăi, în bernă,
sunt ultimii care mă dor
o, strălucirea lor eternă
cu cât mai ternă-i umbra lor!
în bernă sânii tăi, în bernă,
sunt ultimii ce mă mai vor
pe patul rece din cavernă
ce dulce fu dogoarea lor!
rămâi aici, rămâi eternă
dacă mai poţi, dacă mai dor:
căderea vorbelor în bernă,
ninsoarea lor, ninsoarea lor.
fărădelege a lacrimii prelungind un amurg
am găsit în nisipuri umbra Femeii
şi pe mări în furtuni am zărit-o jucând
euritmie a morţii, îşi strivea bazileii
cu doar tremurul gleznei – ca lumina de blând
fărădelege a lacrimii prelungind un amurg
şi împietrire a fost, în uitare,
nesfârşită sau nu, colţuroasă ori lină,
bântuitu-mi-a veghea – decât somnul mai mare
şi m-au zidit, şi m-au sfărâmat cu blândeţe
mai întâi o femeie, un şirag mai apoi
şi în toate orbitu-m-a o aceeaşi sclipire
de pe braţul de gheaţă al Femeii-de-Fum.
o lungime de lance ne desparte acum.
despodobit, cu buzele sfărâmate
n-am participat la frumuseţea lumii
decât cu primul scâncet!
despodobit de beteala cuvintelor
vinovat de naşterea mea
mă-ntorc – iată!
cu buzele sfărâmate
de amintirea sărutului tău.
pentru că nu ştii
(şi dacă ai şti-o tot tăcere se cheamă)
eu sunt fiul şi fratele tău bicefal
Şlefuitorul-de-Lacrimi
umbra şarpelui încolăcit în sine
ca un blestem comprimat!
sunt partea de neatins a lucrurilor
lăuntrul şi numele
cântecul şi tăcerea cântecului
amintirile, dorul, absenţa
şi toate câte ţi le aşez dinainte
în timp ce tu spulberi totul
cu un surâs.
şi iarăşi plânsul, şi iarăşi frumuseţea
în pântecul ei luminos am deprins
murmurul nesfârşit al lacrimilor
care aveau să-mi împodobească mai târziu
toate izbânzile.
târziu
când ea mă aştepta iarăşi
în cercul sacru al unei alte palestre
ca să mă înveţe până la capăt
deznădejdea numită Iubire.
şi mai departe:
plânsul şi frumuseţea
zarea şi limita
nemişcarea şi dansul
şi iarăşi plânsul
şi iarăşi frumuseţea.
şi-n timp ce eu redeveneam amintire
ea se topea, orbindu-mă
în înţelesul de foc al cuvintelor:
“copile, iată mama ta!”
arătându-mi-se o clipă
aşa cum eu abia înduram s-o privesc:
un dor fără-ntoarcere
un vis visat în nesomnul adânc
al Ochiului-care-Se-vede-pe Sine.
spre o nouă pierzare
petalele trandafirului se vor închide ca un cleşte
peste degetele întinse spre profanare
va sfârâi zvârcolindu-se
spurcata iluminare a tăgăduirii
sinelui îmbătat de vinul pierzării
– o, niciodată definitiv acest vin
nepieritor însă
ca amintirea viermelui în fluturi!
strugurii transformaţi brusc în viespar
sau zăpada însângerată de cuvintele tale
sau un vânt neştiut
vor îngheţa la timp sexul netrebnic al Nefiinţei
căreia îi închinai ultima candelă
– ultima candelă care nu era, vai,
limanul la care ai ajuns, în sfârşit!
şi din pâlpâirea care mai eşti
sau numai din amintirea ei
vei striga, vei striga, aud de pe-acum:
„trandafir, Dezminţire-a-Morţii, Femeie,
culege-mă din aer cu buzele
din iarbă adună-mi risipirea, cu trupul,
strânge-mă între coapsele tale statornice
şi închegându-mă, naşte-mă iar
spre o nouă pierzare”.
roua de diamant
ce deznădejde, femeie străină,
te-a trimis să-mi imaculezi pragul
cu pulpele sângerând o răcoare necunoscută?
cum ai putut auzi năruirea unei candele
când cuvântul lui Dumnezeu e un foşnet abia?
ce deznădejde, femeie străină,
te-a trimis nesilită în acest pat îngheţat
de câte iubiri a cuprins pân-la tine
– empireu al schimniciei fără speranţă?
cine ţi-a dat liniştea cu care mă-nvălui
dăruindu-te parcă, întregindu-mă doar,
potolind orbirea copilului
lacom să smulgă fructul,
apucându-i doar forma,
ce deznădejde, femeie străină?
înţeleg, o, abia acum înţeleg,
eu am mai cunoscut umilinţa victoriei
şi îmbogăţit cu încă un naufragiu
recunoscător m-aplec peste buzele tale
umezite de roua de diamant a castităţii
impenetrabilă-n veci.
ce deznădejde! ce deznădejde!
(Din volumul “Salonul refuzaţilor”, Editura Junimea, 2008)
