Scurtă ochire prin revistele altora
“Lui Marino i s-ar fi părut
ridicolă, inoportună şi patetică
orice formă de spovedanie”
Dosarul Adrian Marino,
reluat sîrguincios de cîteva
cotidiane centrale, a dat de lucru
sociologilor, psihologilor, colegilor
scriitori O interesantă anchetă am
citit în numărul 265 al revistei
OBSERVATOR CULTURAL, la
care participă cîţiva scriitori din
mai multe generaţii literare, Liviu
Antonesei, Şerban Axinte , Paul
Cernat, Daniel Cristea-Enache,
Adina Diniţoiu, Cezar Gheorghe,
Marius Ghilezan, Bedros
Horasangian , Ovidiu Pecican,
Bogdan Alexandru Stănescu,
Ovidiu Şimonca şi alţii. Dacă ar fi
să găsim “o medie” a
răspunsurilor, poate cel mai
reprezentativ ar fi cel al lui Şerban
Axinte: “Dacă informaţiile din
Evenimentul zilei sînt adevărate,
deşi mă îndoiesc profund de
exactitatea lor, pot să recitesc altfel
toate secvenţele în care Marino îşi
afirmă răspicat neiubirea de sine.
Da, ar fi avut serioase motive să nu
se prea simpatizeze. Dar, ştim deja,
lui Marino i-ar fi părut ridicolă,
inoportună şi patetică orice formă
de spovedanie. El şi-a asumat
trecutul, l-a reinterpretat şi l-a
integrat în sistem. Chiar dacă nu a
ţinut să precizeze ce anume şi-a
asumat în mod concret. Să fie
vorba într-adevăr de un alibi?
Refuz să cred asta. Gîndind în
acest fel am fi în primejdie de a
considera că întreaga operă a lui
Adrian Marino nu ar fi altceva
decît un mare alibi la un mare rău
săvîrşit. Şi aşa ceva este imposibil
de acceptat, mai ales că în legătură
cu acest mare rău nu prea avem
informaţii clare. Se ştie, cei care
fac şi desfac dosare pot să
determine imaginea publică a
cuiva. Nu pot să __________ofere însă garanţii
cu privire la adevăr. În concluzie,
nu cred că Adrian Marino este atît
de vinovat după cum reiese din
lectura dosarului său intermediată
de Evenimentul zilei. Toată viaţa
sa intelectualul despre care vorbim
a pledat în favoarea spiritului
critic. Iar spiritul critic presupune
în mare măsură echilibru. Dar,
atenţie, echilibru în judecată, nu
imparţialitate ipocrită. Trebuie să
ne străduim să urmăm această cale,
chiar şi atunci cînd visceralitatea
din noi este pe punctul să preia
controlul” – Dacă reuşim,
adăugăm noi.
“Reperele mele morale din
trecut dispar odată cu cazul
Mircea Iorgulescu”
Din bogatul sumar al
numărului din aprilie al revistei
ARGEŞ am reţinut un fragment
din rubrica poetului Liviu Ioan
267
Stociu care, de această dată,
vorbeşte despre alt subiect gingaş:
veridicitatea colaborării lui Mircea
Iorgulescu cu securitatea ceauşistă:
“N-o să mă credeţi, dar n-am fost
impresionat atât de faptul că s-a
confirmat oficial că Iorgulescu a
turnat la Securitate, cât de faptul că
a fost o „cârtiţă” a Securităţii la
Radio Europa Liberă şi că şi-a
jucat atât de bine rolul, încât
nimănui nu i-a dat prin cap să-l
acuze de aşa ceva. A venit acum
CNSAS şi a aruncat bomba pe
piaţă… Îmi e tot mai greu să fac
faţă, să văd că în trecut reperele
mele morale au fost mincinoase, au
fost colaboraţioniste – cazul lui
Mircea Iorgulescu, un critic literar
pentru care puteam să bag mâna în
foc, sincer, că are coloană
vertebrală, şi apoi Radio Europa
Liberă, care se dovedeşte a fi fost
un cuib de colaboratori ai
Securităţii (toţi au fost acuzaţi
după Revoluţie în acest sens, că au
fost trimişii Securităţii la
Munchen, şi N.C. Munteanu, şi
Max Bănuş, şi Emil Hurezeanu,
acum aflu că şi Mircea Iorgulescu).
Ce naiba să mai înţeleg?
Comentariile scriitorilor transfugi
de la Europa Liberă erau ordonate
de acea parte a Securităţii care-l
scăpase din braţe pe Ceauşescu şi
dorea o perestrioikă gorbaciovistă
în România? Adică erau trimişii
Securităţii KGB-iste, împotriva
căreia se lupta Ceauşescu, ştiind că
se doreşte înlăturarea lui de la
Moscova? Cazul Mircea
Iorgulescu mă face nefericit,
reperele mele morale din trecut
dispar o dată cu el. Mi se rupe
inima să aflu că azi e grav bolnav
la Paris, că face chimioterapie. Îi
urez sănătate. De greşit, într-un fel
sau altul, greşim toţi, unii
condamnabil public, alţii mai
puţin. Sunt convins că lui Mircea
Iorgulescu i s-a declanşat boala pe
fondul supărării că a fost
deconspirat. Că nu atât frustrările
l-au îmbolnăvit, cât vina
nemărturisită. Dacă ar fi avut
curajul să se autoculpabilizeze, să
ceară iertare publică pentru
slăbiciunea dovedită în regimul
comunist, azi ar fi fost alt om.
Vorbesc serios, rolul mărturisirii la
preot (fie şi la spovedania anuală)
este şi acesta, de a te curăţa pe
dinăuntru de păcatele săvârşite şi a
o lua de la capăt. Nu sunt vorbe
mari, e experienţa generaţiilor care
ne-au precedat de la Adam şi Eva
încoace (nu numai de la Hristos).
Criticul literar Mircea Iorgulescu
ar fi trebuit să ştie asta şi n-ar fi
trebuit să-şi arunce la gunoi
inteligenţa, nici cărţile premiate de
Uniunea Scriitorilor ” – Dacă
poate.
“ Un poet echilibrat, fără
gesticulaţie şi exclamaţie,
reflexiv şi distant ”
În numărul 3-4 din acest an
al revistei VIAŢA
ROMANEASCA am citit un
emoţionant articol-omagiu pe care
268
îl dedică poetul Nicolae
Prelipceanu unui confrate trecut în
eternitate acum un sfert de secol, la
fel de discret aşa cum a trăit,
Marius Robescu, din care am
reţinut doar cîteva fraze
introductive : « Poetul despre care
vorbesc a fost unul echilibrat, fără
gesticulaţie şi exclamaţie, făcând
mai degrabă figură de reflexiv şi
distant, aşa cum era şi în viaţă.
Dacă prima lui carte se intitula
Ninge la izvoare, cea de-a cincea
relua fenomenul, în Utopia
ninsorii. Un titlu admirabil, pe care
nu am ştiut să-l descriptez la
vremea lui, Viaţa şi petrecerea, a
avut cea de-a doua carte a sa de
poeme, urmată, strict cronologic,
de una de proză pentru copii, apoi
de o alta trimiţând în zonele
rarefiate ale reflecţiei neinfluenţate
de lumea din jur, Clar şi
singurătate. Echilibrul său era
încercat de „lungi cumpene”, aşa
cum se poate citi în chiar primul
vers al primei sale cărţi. Din 1967,
anul debutului său editorial, şi
până în 1978, a fost aproape, ca
expresie şi ca atitudine poetică,
generaţiei 60. Abia cu Spiritul
însetat de real şi-a conturat o
personalitate pe care, acum, atunci
de fapt, puteai să o decriptezi în
cărţile sale de început, Ninge la
izvoare, Viaţa şi petrecerea, Clar şi
singurătate, Utopia ninsorii » – De
reţinut şi apreciat gestul poetului
Prelipceanu pentru confratele
plecat atît de devreme.
“ Egolatria îi împiedică pe artişti
să privească lucid în jur ”
O interesantă şi oportună
intervenţie despre instituţia
premiilor literare din România
publică Ovidiu Pecican în numărul
18 al revistei România literară :
« Într-o ţara unde criza economică
şi politică atinge cote atât de hilare
încât iţi vine sa… plângi, problema
premiilor culturale e tocmai tichia
cu mărgăritare care-i lipsea
chelului. Când lumea săracilor
devine prea densă, meritele – oricât
de autentice – îşi pot alege alt
moment de jubilaţie. La drept
vorbind, cine spune că premiile sar
cuveni să fie anuale? Nu poate
lumea dobândi recunoaşterea
excelenţei decât prin premieri
circumstanţiale şi, nu o dată,
modice? Să fie adevărat că
egolatria îi împiedică pe artişti să
privească lucid în jur şi să vadă ce
se întâmplă cu beneficiarii operelor
lor? » – Se vede că da, din orgoliu,
dar şi de foame.
“ Talentul e direct proporţional
cu prezenţa şi volumul
testicolelor ”
Despre « Regulile pentru
scris » pe care şi le impun cîţiva
scriitori romani cînd se aşează la
masa lor de lucru citim din dosarul
alcătuit de revista Noua literatură
nr. 32. Un răspuns inspirat, ala fel
ca şi proza sa, citim sub semnătura
lui Dan Lungu : « În primul şi în
269
primul rînd, căutaţi o poziţie
comodă, relaxantă pentru a aştepta
inspiraţia. Fără inspiraţie, nu se
poate scrie un rînd. Ea poate veni
într-o secundă, într-un an, într-un
deceniu, peste patruzeci de ani sau
niciodată. Încercaţi să vă îmbrăcaţi
şi să vă comportaţi ca un adevărat
artist, asta galvanizează talentul.
Tundeţi-vă zero sau, dimpotrivă,
lăsaţi-vă părul lung. Fiţi mitocani
şi îmbătaţi-vă măcar de două ori pe
săptămînă. Ameninţaţi-vă părinţii
şi iubita cu sinuciderea. Dacă
sînteţi femeie, lucrurile se
simplifică simţitor. Cel mai bine
este să renunţaţi din start la
literatură, căci talentul – o vorbeşte
întreaga lume literară – este direct
proporţional cu prezenţa şi
volumul testiculelor”. Subscriem.
“ N-am crezut că biblioteca îmi
va produce cîndva o întristare
fără leac ”
Sentimentul tristeţii că
niciodată nu vom putea să ne
întoarcem la unele cărţi din
bibliotecile noastre îl trăieşte, cu
asupra de măsură, unul din puţinii
critici literari de poezie autorizaţi
pe care îi avem, Gheorghe
Grigurcu. Fragmentul l-am decupat
din numărul 5 pe acest an al
revistei RAMURI, unde autorul îşi
publică pagini de jurnal : « N-aş fi
crezut în ruptul capului, aşa cum
am fost un copil fascinat de cărţi,
doritor de-a le poseda mai mult
decît orice altceva pe lume, că
biblioteca îmi va produce cîndva o
întristare fără leac. Măsor miile de
volume din locuinţa mea, al căror
număr sporeşte mereu prin
contribuţia infatigabilă a unor
autori de toată mîna ce ţin a-mi
trimite ultimele lor apariţii
editoriale (era să adaug: cu
autograf, dar o modă, se vede că de
ultim moment, face că înscrisul cu
pricina să fie tot mai des…
suprimat), meditînd la două
categorii distincte ale acestora.
Mai întîi, cărţile mai mult ori mai
puţin noi (unele de-a dreptul avînd
o vîrstă respectabilă), pe care, deşi
mă interesează, nu le voi mai putea
citi niciodată. Apoi cele pe care leam
citit cîndva cu emoţie şi
savoare, cu un profit firesc pentru
mintea în construcţie, dar şi pentru
sufletul naiv uimit de cîte s-au
putut transpune în verb, pe care,
helas, nu le voi mai putea reciti.
Implacabilul timp mă sileşte a-mi
măsura puterile insuficiente, jalnic
de insuficiente. Cu un patetism
mut de care mă ruşinez, arunc în
răstimpuri priviri mormanelor de
cărţi (căci nu toate mai încap în
rafturi). Oricît mă străduiesc a-mi
ticlui mai convenabil programul
zilnic, a mă forţa la un efort care
măcar cît de cît să-mi mulţumească
năzuinţa de lectură, nu pot ocoli un
simţămînt teribil de neîmplinire.
Un simţămînt cu o intensitate ce
sporeşte la apropierea
inevitabilelor scadenţe’ – Un
sentiment pe care îl resimţim
foarte des mulţi dintre noi, cei
270
care, toată viaţa, am adunat numai
cărţi.
Păcatele tinereţii lui Ştefan
Augustin Doinaş: poeziile
primului cincinal
Revista « CULTURA» a
publicat, sub semnatura lui George
Neagoe, un amplu documentar
despre un fapt, deloc cunoscut
înainte de 1989, din viaţa poetului
Doinaş : participarea la o farsă
compromiţătoare, prin inventarea
unui poet, Ion Motorcea : « Exista
în viata lui Stefan Aug. Doinas un
episod înca dosit de istoria literara,
desi însusi scriitorul a recunoscut
public acest incident ce-i umbreste
atât conduita sociala, cât si
activitatea artistica. Este vorba
despre scrierea, în perioada
primului „cincinal“, a unor poezii
de propaganda comunista pe care
nu le-a publicat sub semnatura
proprie si nici cu pseudonim, ci a
consimtit ca altcineva sa devina
„autorul“ respectivelor compozitii.
Persoana se numea Ion Motoarca.
Una dintre explicatiile pentru
evitarea subiectului ar fi tirajele
reduse ale revistelor si cartilor
unde au aparut confesiunile
respective. Alta tine de refuzul de
a face investigatii suplimentare în
trecutul aparent ireprosabil al unei
personalitati de seama.
Autodenuntul a socat, iar
intelectualii au acceptat tacit pata
biografica. Pâna în 1989, pelicula
acestui film a fost păstrată, cu
discreţie, în arhiva Cercului
Literar. Zvonuri au circulat, însa nau
depasit stadiul bârfelor literare.
Caderea totalitarismului si
înaintarea în vârsta l-au îndemnat
pe Doinaş sa-si marturiseasca,
jenat si dezgustat, participarea la
aceasta farsa compromitatoare.
Într-un articol din „Ziarul de
duminică“, intitulat „Ion
Motoarca“ – ulterior inclus în
culegerea postuma de scrieri
memorialistice „Evocari“
(Bucuresti, Editura Fundatiei Pro,
2003) –, poetul preciza: „Am scris
aceste rânduri pentru a limpezi o
legenda puţintel cam ceţoasă. Cred
că nu e prea târziu pentru a ne
mărturisi păcatele tinereţii…“.
Recunoaşterea faptelor aberante
din epoca realismului socialist
reprezintă o încercare de
recuperare a demnităţii. Doinaş nu
e singurul care a preaslăvit în
versuri deplorabile „realizările“
Partidului Muncitoresc Român”.
Trist!
“ La noi totul se negociază,
nimic nu are valoare în sine ”
Dacă am început rubrica cu
Adrian Marino, o vom încheia tot
cu el. Cel mai recent număr al
revistei TOMIS (nr. 4/2010)
publică o scurtă dar foarte exactă
recenzie a cărţii lui Marino,
semnată de Bogdan Papacostea, pe
care o cităm în întregime, pentru
că ea redă cu fidelitate chiar
situaţia social-culturală de la noi:
271
« Volumul postum al lui Adrian
Marino, Viaţa unui om singur,
este, probabil, cel mai dur
rechizitoriu la adresa României
culturale şi politice din perioada
post-decembristă. Tiradele lui H.R.
Patapievici ori reproşurile lui Paul
Goma pe acest subiect, sunt lejere
ca o joacă de copil pe lângă tomul
memorialistic-acuzator al lui
Marino. Foşgăiala minoră a
spaţiului mioritic este pusă la
microscop cu o acurateţe
nemiloasă. Nimeni nu scapă
neşifonat în amintitul volum:
Marin Preda, Marin Sorescu,
Nichita Stănescu, Gabriel
Liiceanu, Andrei Pleşu, H.R.
Patapievici, Mircea Dinescu et alii
trec prin malaxorul intelectual şi
moral al cărturarului clujean întru
dezmembrarea oricărei iluzii legate
de trecutul, prezentul ori viitorul
nostru. Dincolo de răfuieli şi
analize, însă, dincolo de
amărăciuni şi frustrări pur
omeneşti, rămâne durerea
singuraticului care se vede exclus
pentru că nu are, simplu, relaţii.
Marino este lipsit de organul atât
de balcanic al chermezei, şi, de
neiertat, detestă amiciţiile
închegate de alcool. Genul acesta
de sobrietate, refuzul coteriei şi al
găştii, îl tranformă pe Marino întrun
exilat a cărui voce sună în gol.
„Relaţia” este zeul care face legea
pe dealurile şi văile mioritice,
indiferent că vorbim de cultură,
politică sau economie. Din păcate,
zona culturală, în principiu mai
spălată decât cea politică, suferă în
mod precis de o meteahnă care o
face minoră şi provincială: lipsa
principiilor. La noi totul se
negociază şi se ia în uşor, nimic nu
are valoare în sine. Reuşita sau
eşecul depind de simpatii, antipatii
şi afinităţi elective obscure. Acesta
este mesajul dur al cărţii lui Adrian
Marino: sistemul de (non)valori se
aplică fără abatere în tot ce
înseamnă viaţă românească, pe
toate palierele, cu egală intensitate.
Baronii locali, boierii minţii, iată
concepte similare din zone atât de
diferite în aparenţă. Principiul
vaselor comunicante face ca
amărăciunea care l-a otrăvit pe
Marino să funcţioneze cu egal
efect şi în cine ştie ce făbricuţă
obscură din vreun colţ de ţară. Miar
plăcea ca volumul lui Marino să
fie receptat în esenţa lui.
Altminteri, reţeta de promovare
adoptată de editura care l-a
publicat îi face un mare deserviciu
prin expunerea publicitară a celor
mai corozive pasaje. Mesajul lui
Adrian Marino nu este scandalul.
Mesajul lui este normalitatea” –
Dar fiecare interpretează acest
mesaj aşa cum îi convine. C-aşa-i
la noi .
