Stateau unul in fata celuilalt, in restaurantul libanez de la colt. Televizorul racnea intr-o limba araba. Pe fata de masa, se intindea o pata galbuie, abia vizibila. Un ospatar maruntel, cu camasa alba, bagata alandala in pantaloni, le aduse doua meniuri, cu marginile roase. Ea isi scoase incet manusile lungi, de piele intoarsa, tragand deget dupa deget. Unghiile lacuite cu rosu, aveau o forma perfecta, ovala.
Barbatul isi aprinse o tigara. Mana ii tremura usor. Ce fusese in capul lui, cand o invitase aici? Doar o vazuse in poze, stia ca se schimbase. Devenise femeie, o femeie sofisticata, eleganta. Ce crezuse? Ca special pentru el, isi va pune din nou bocantii si colantii? Acum isi unduia soldurile in mers, pe vremuri pasea abrupt, apasat. Sprancenele bogate capatasera o forma arcuita, placuta. Parul odata rebel i se revarsa pe umeri intr-o cascada ordonata. Botinele aveau toc cui, rochia urmarea linia corpului iar parfumul ei, ei bine, era acel gen de parfum care te bantuie. Si mai era ceva ce deocamdata ii scapa. Iar toate astea nu faceau altceva decat sa amplifice chemarea ei, neschimbata de ani de zile.
Taceau amandoi. Intotdeauna vorbisera putin. Dialogul lor se poticnea dupa catvea fraze.
„Arati foarte bine”, spuse el intr-un tarziu. Cuvintele ii ramaneau in gat.
„Multumesc, nici tu nu te-ai schimbat prea tare”. Era adevarat. Se imbraca la fel, se comporta la fel, vorbea la fel ca atunci cand se cunoscusera. La fel ca atunci, traia de pe o luna pe alta, de pe un an pe altul, dintr-o locuinta inchiriata intr-alta, dintr-o femeie draguta si intelectuala in alta.
Suflete calde, minti imbibate de informatie si coate usor inasprite de la atata citit in biblioteca, cucerite de inteligenta lui, de stiinta lui, de atitudinea lui de nu – „fuck the system”, de apartenenta la elita neintelesilor. De atitudinea lui de mascul alfa. De felul in care le rascolea si le dadea lumea peste cap. De faptul ca avea nevoie de ele.
”Eu te inteleg, eu sunt aici. Nu mai este nevoie sa fugi de tine. Lasa bautura, las-o!” . Ochii lor inlacrimati, sticla sfaramata de perete, urletele vecinilor, privirea lui scarbita. Scarbita de el si de ele, minunate, superbe, si totusi limitate. Laşe – toate, dar toate, vroiau stabilitate, vroiau copii, vroiau doar in pozitia misionarului, vroiau sa-l schimbe, sa-l ajute sa devina responsabil. Sa-i puna unifroma. Sa-l castreze. Si sperau sa reuseasca. Pana in ziua in care el pleca. Isi schimba garsoniera, isi schimba numarul de telefon, devenea de negasit.
Tacerea se prelungea. Aveau in comun aversiunea pentru discutiile banale, de complezenta. Iar ceea ce se intampla, dincolo de cuvinte, devenea din ce in ce mai interesant. Si mai intens.
La inceput, el nu fusese decat o voce. Probabil nu cea mai buna pe care o ascultase vreodata. Dar, cu certitudine, cea mai virila. O voce uneori obraznica, insolenta, neobisnuita cu dragalaseniile. O voce care provoca. Care vorbea cu natuaralete despre post-modernism, Bauhaus, Kerouac, Ginsberg, nazisti, muzica industriala, poezie, modul josnic in care era falsificata istoria, Tarkovsky, superficialitatea societatii de consum, Lou Reed, inferioritatea femeii in fata barbatului, David Bowie. O gramada de lucruri, asadar, care nu erau in programa de liceu. La un moment dat, vocea asta capatase un chip si un trup. Un chip cioplit cu maxim de economie. Un trup robust, bine cladit. Cu o piele neteda si neobisnuit de fina pentru un barbat. Se intamplase asa: ea ii scrisese si castigase un concurs. Venise la radio, insotita de o prietena, pentru a-si ridica premiul. Aceasta strambase din nas, i se parea un necioplit. Ea, desi virgina, ea il vrusese atunci, pe loc. La plecare, mersesera cu totii o bucata de drum impreuna pentru ca locuiau in acelasi cartier. Afara era iarna, iar autobuzul patina prin zapada, jucandu-se cu pasagerii. Neasteptat de amabil, o rugase sa se sprijine de el. O condusese pana in fata blocului. Si ca si cum n-ar fi fost de ajuns, o invitase la un ceai, la el acasa. Acceptase, nerabdatoare, stabilind, ora si ziua.
Plecase de langa ea cu sangele involburat. I-ar fi fost greu sa o descrie, bucatica cu bucatica. Ceea ce stia era ca fata asta nu avea limite, ca fata asta avea ceva ce il scotea de minti, ceva ce il starnea asa cum cea mai experimentata femeie reusea arareori. Ceva dupa care tanjea, ceva ce lipsea din relatia lui calduta.
Ea? Ea era in culmea fericirii desi credea ca nu se ridica la nivelul lui. Isi cumpara casete cu muzica pe care o asculta el. Imprumuta carti. Vroia sa-i placa cu totul. Vroia sa invete de la el. Insa pentru asta, trebuia sa-i demonstreze ca stie si ea ceva. Dar cat sa inveti in cateva zile? De indata ce intra pe usa lui, uita tot ceea ce citise, tot ce ascultase. Iar atunci cand o cuprinse in brate si incepu sa o sarute patimas, i se lasa in voie. Il lasa sa se infrupte din buzele ei, sa-i mangaie sanii. De fiecare data cand incerca sa-i dea jos hainele, il prindea de maini. El continua sa o atate, sa o provoace, degeaba. Pana cand obosi. Inca o fatarnica, una care nu stia ce vrea. Tipic pentru o fata de liceu, in fine, pentru o femeie. Simtea ca plezneste. Ea statea nemiscata pe pat, cu hainele si parul in dezordine si buzele muscate, uscate. De data asta, nu o mai conduse acasa. O urmari cum se indreapta spre lift, pe culoarul intunecos, cu usi maronii. Gata.
Dar se insela. Ii intrase in sange, avea nevoie s-o simta, s-o aiba. Insa ea, incapatanata, refuza sa cedeze. Ba mai mult, incepea sa se umple resentimente. Stia mai multe decat ea, fara indoiala, dar asta nu-i dadea dreptul s-o puna in situatii umilitoare. Ca atunci cand o invitase in vizita si, odata ajunsa la el, gasise casa plina de prieteni. Barbatii bausera si discutasera cu orele, in timp ce ea statuse mica, nevazuta, pe un scaun, asteptand ca acestia sa plece. Unul dintre ei vrusese sa o implice intr-o discutie insa ea se blocase la primul raspuns si refuzase sa mai scoata vreun cuvant. Alta data, in timp ce erau impreuna, o femeie batuse la usa. El o ascunsese in bucatarie pana reusise sa o convinga pe cealalta sa plece. La un moment dat, se saturase – ea, si plecase. Se saturase sa mai astepte sa fie tratata ca o fiinta umana, cu care se poate purta un dialog. Si la drept vorbind, aparuse altcineva.
S-au reintalnit dupa cativa ani. Intre timp, devenise femeie si studenta. Ca si-atunci, era iarna. Deprimata si singura, acceptase invitatia lui la un vin. Desuurile ei negre il facusera sa exclame:
„Tu bagi omul in pacat”. In seara aceea, se avura unul pe celalalt. Doar ca in sufletul ei era vid. Iar vidul ramasese chiar si dupa ce el fusese in ea. Dincolo de asta, parca era prima data acolo. Atmosfera sordida a locuintei o sufoca. La urma urmei, in ciuda pretentiilor sale, tipul asta era un ratat. Pacat! Il ducea capul. Plecase, convinsa ca era ultima data cand se vedeau.
Alt timp, alte intamplari, alte invataminte. Ei, din nou, unul in fata celuilalt, intr-un restaurent la fel de sordid ca locuinta lui de-atunci. Dar cu mancare buna.
„Am vrut sa ne vedem pentru ca tu ai starnit in mine o traire reala, viscerala. Cred ca anumite interactiuni umane nu au nevoie de cuvinte. La urma urmei, se poate comunica si altfel. Cu tine, sunt eu. Cu mine, esti tu, ”ii spuse ea, intr-un tarziu. Viata ii aratase ca nu poti fugi de ceea ce esti. Si ca cele mai frumoase momente sunt cele in care exprimi ceea ce esti. Ea era un foc care ardea in mai multe feluri. Iar el era primul care reusise sa o faca sa arda in acest fel. Si inca reusea. Sau poate ca era doar o proiectie a ei. Avea sa se convinga. Sau nu!
Se ridicara, inainte de a li se fi luat comanda, si plecara.
