Premiul revistei Conta la concursul Naţional de Poezie “Magda Isanos –Eusebiu Camilar” de la Suceava, mai 2010

Poeme de Roxana-Diana Baltaru

 

Regăsire simplă

Când ai sunat şi mi-ai spus că eşti în oraş

pe neaşteptate, cum pleci şi nu vii de obiceim-

am îmbrăcat mai mult ca o femeie, nu ca o fiică.

ne-am oprit la terasa cu Tuborg

respiraţia mă incomoda, erai acelaşi om

ca mai mereu purtai în braţe oglinda imensăde

care niciodată nu trebuia să mă apropii.

,,Toată eşti maică-ta, şi încă mai frumoasă’’ mi-ai spusla

dracu, tata, au trecut şapte ani,

nu-i vezi cum ţopăie în spatele meu, cum urcă pe umeri

trăgând de colţurile gurii înspre urechi?!

(la urma urmei nu e vina lor, aşa i-am invăţat).

nu ţi-ai dat jos ochelarii,

de fapt e mai uşor, ,,oamenii sunt greu de privit înăuntru”

mai ales ăia care au în poşetă 7 ani fardaţi cu resemnare

ar fi absurd să-i ascundem azi în paharele cu limonadă.

,,Sunt foarte fericit acum, mi-ai lipsit tot timpul…’’

şi eu, tată, dacă n-ar fi astmul,

furia, înduioşarea de sine, astmul, care mă grăbesc din când în când

sunt un om mic, îmi agăţ golurile de principii.

au trecut 7 ani în care, spre deosebire de ăia de-o seamă

am învăţat singură să merg pe bicicletă (eu am vrut aşa!),

nu s-a schimbat nimic, am mai crescut, o să mai cresctimpul

e de treabă atunci când nu-l uiţi,

despre asta aş vrea să vorbim mai multe…

Se întâmplă frigul

când lumea doarme

copacii maidanezi se lipesc

de pereţii blocurilor

de nefamilişti

şi cresc

o dată cu piatra

îmi plac şcolarii dimineaţa

cum tuşesc în mănuşile lor mari

fără să trezească pe nimeni

iar aerul devine mai cald

eu port în ghiozdan iubirea de acasă

cu gustul ei de cartofi prăjiţi

dar ziua se micşorează iar felinarele

se aprind când afară

e încă

lumină

există un spaţiu fidel

care mă ţine departe de mine

când mă apropii

se întâmplă frigul ăsta de februarie

ceasul, matei, pantofii

câteodată mă întâmplu şi eu

ca o răceală primăvara

atunci mă surprind în flagrantcât

de mult îmi place să încalţ viaţa

în fiecare dimineaţă

Despre Scufiţa Roşie şi alte poezii

mi s-a prins copilăria de suflet

ca un scai din lunca sucevei

agăţat de pantalonii groşi

tricotaţi

mi-a spus mama

că dacă voi pleca de acasă

acolo

va trebui un transplant de limbă nouă

ea nu a fost niciodată aşa departe

dar a auzit că te pun să spui ,,Scufiţa roşie”

sau o poezie

ca să vadă unde e problema

şi anume…

de care cuvânt al limbii vechi este lipită

dragostea de casă

ca o matcă albastră

eu ştiu că mă pot păstra

dacă mă deghizez într-o valiză goală

pe care o voi pierde şi o voi găsi

de mai multe ori

accidental

ca prin minune

accidental

oricum

cei cuminţi pot rămâne

cumva

în burta timpului

ca nişte oameni mari nenăscuţi

Cu resemnarea-n sân

resemnarea mea este o mansardă

cu vedere liberă înspre golforicine

îi poate atinge pereţii, uşa e casantă

spaţiul fidel, atât cât îi trebuie omului pentru sine

şi pentru altul.

o invidiez într-un fel pe Bica Raveca

avea o ladă în podul casei cu ,,hainele de moarte’’

(nişte pantofi cu zimţi, costumul naţional şi o bucată mare de pânză)

astea erau motivele ei de a trăile

curăţa o dată la două săptămâni

cu un fel de mândrie în gesturi.

câteodată mă tulbură modu’ ăsta barbar

de a încălţa zilele ca pe nişte ghete de unică folosinţă,

unde ma grăbesc?

timpul devine o cadă ciobită în care

sambătă de sambătă îmi spăl trupul

de povara adâncă a tinereţii.

Monolog de trecere

Tamară, tre’ să recunoaştem

de la o vreme viciile devin canoane

regretele se depun pe coapse.

dimineaţa plânsul e o transpiraţie dorită

în felul ăsta pierzi calorii şi ţineri de minte

care se resorb în obraji

ca în două movile de pământ.

câteodată ne întâlnim să bem cafeaua amândouă

şi tacem treptat, începând din colţul guriinu

prea văd rostul să tânjim acum după copilărie,

se răsufla berea, Tamară,

-se poate trăi şi fără.

(la urma urmei

trebuie să avem şi noi, ca dânşiicâte

o cocoaşă

unde să păstram braţele calde şi sfârcul mamei

ca pe nişte păcate de mare preţ.)