Primul lucru care trebuie remarcat este reluarea parteneriatului
dintre Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ şi British Council Romania,
ca-n vremurile bune. Evenimentul, asociat cu premiu obţinut la ultima
Gală UNITER pentru scenografia (Iuliana Vâlsan) de la Herr Paul, ne
spune că TT-ul e foarte aproape de a-şi recâştiga un loc meritat în primplanul
fenomenului teatral românesc. Spectacolul susţinut acum de
B.C.R. se bazează pe piesa România 21 de Peca Ştefan (autor ajuns
prima dată pe scena nemţeană în stagiunea trecută, cu 5 minute
miraculoase în Piatra-Neamţ, în regia Anei Mărgineanu).
Piesa se află în siajul
unei teme postrevoluţionare care
s-a impus de la sine în
dramaturgia noastră tânără, dar a
devenit obsedantă mai ales prin
contribuţia Nicoletei Esinescu
(v. Fuck you Eu.ro.pa!). Aşadar,
cu acest „musical”, avem o
satiră în plus despre România de
azi, unde şansa „tuturor
posibilităţilor” stă mai ales la
îndemâna foştilor securocomuniăţi
(oportunişti) care au
reuşit să parvină în structurile de
vârf ale societăţii contemporane
(parlament, guvern), conservând
şi „valorificând” toate tarele
ontologice prin care au căpuşat
suprafaţa lumii. Chiar dacă
încearcă să-şi nuanţeze mesajul
printr-o explicaţie de
circumstanţă („România 21 este o piesă despre identitate în care sunt
discutate multe stereotipuri culturale din afara şi dinăuntrul nostru. E o
piesă-întrebare: o încercare de a diseca ce înseamnă istoria secretă a
României şi de a afla care e relaţia mea cu propria ţară. Într-o parte din
acestă istorie a fost copilăria mea / anii 80 /, în alta – tranziţia nesfârşită
din anii 90-2000 – adolescenţa şi maturizarea. De-aici a venit şi decizia să
nu prezint lumea asta realist – ci mai degrabă brechtian. şi muzical
muzica are efectul de a contrabalansa sarcasmul piesei…” etc.), Peca
Ştefan e „învins” în intenţiile sale de vâscozitatea materialului, căci
turbulenţele psihologice nu se lasă modelate în dramă (şi cu atât mai
puţin în tragedie), apucăturile rudimentare nu se acomodează coregrafiei,
zâmbetul se suceşte în rictus, iar muzica (oricât de inspirată) eşuează în
scrâşnet şi falset. Nu e o vină, ci o fatalitate în care se dovedeşte, din nou,
că „viaţa bate arta”, iar în cazul nostru tabloul e grotesc!
Pentru că înafara spectacolului, împrejurul lui, nu avem un
referenţial de naturş socială care să-i absoarbă tensiunile ori să-i inducă
vreun element relaxant: în-scenarea şi realitatea se uită una la alta ca
două oglinzi la fel de murdare, se lipesc ca două emisfere de Magdeburg
în lăuntrul cărora spectatorul se sufocă. Repet, nu e vina realizatorilor
spectacolului că în această lume nu mai încape detaşarea, convenţia,
adică acel interval necesar manifestării ludicului prin reprezentări
diverse, care să producă identităţi, caractere, psihodrame, satisfacţii
ş.a.m.d. Eu unul sunt înclinat să cred că de aici a pornit şi opţiunea
autorului piesei pentru „stereotipii”, respectiv pentru un story tezist
(traseele „existenţiale” ale protagoniştilor rezumă câteva scheme ale
parvenirii sau decăderii) şi pentru personajele-tip găunoase (Ion:
turnător-tată-bişniţar şi traficant de copii-milionar-senator-premier, Mio
/-riţa?/: femeie uşoară-nevastă-mamă-traficantă şi ea-star tv-coruptăgrasă-
slabă-alcoolică-nebună, Teo: fiu-traficant de droguri-traficant de
copii, Vic: fiu-homosexual-soldat în Irak-speranţă decepţionantă a tatălui,
Fifi: fiică-elevă uşuratecă-pseudovedetă pop-actriţă porno-victimă a unui
accident). De deasupra acestei lumi, însuşi Dumnezeu dă sfaturi contra
cost! Două versuri dintr-un câtec al piesei rezumă situaţia: „În România,
naşterea e un deces / În România, doi paşi în urmă înseamnă progres…”.
Evident, nu era simplu ca din toată povestea asta să faci un
„musical” şi o „comedie”. Dar, regizoarea britanică, având avantajul
„distanţării”, vede altfel lucrurile: „România 21 se adresează unui public
de străini – îi invită să facă cunoştinţă cu <România> sau, cel puţin, să
încerce să privească diferit propria ţară. Piesa pe care o prezentăm este o
versiune a României – o versiune a imaginaţiei noastre – îşi trage sevele
din realitate dar le arată în nuanţe surprinzătoare…”. Este aici o deosebire
de percepţie, desigur, în favoarea „străinilor”, cum spuneam. În
consecinţă, cu profesionalism, Pia Furtado şi colaboratorii ei (muzica:
Christoph Bauschinger; efecte sonore: Dave Mackie; scenografia:
Morgan Large şi Ioan Murariu; coregrafia: Andrea Gavriliu) au reuşit să
pună în mişcare spectacolul, practic printr-o procedură în doi timpi:
dezarticulare şi rearticulare. Cu mijloacele teatrale uzuale, ei au delimitat
/ decupat o suită de „momente” (expresive, coerente, incitante),
combinate cu muzică şi dans, în care greul cade, totuşi, pe actori. Ei au
avut de trecut măcar două probe majore: 1. să umple cu substanţă umană
„cofrajele” personajelor generice / tipice; şi 2. să interpreteze live
partiturile muzicale (pentru unii fiind prima experienţă de acest fel) şi să
danseze. În privinţa personajelor, asta însemând nu „să intre în pielea”
inexistentă a cuiva, ci să confere „piele” unui ego prin di/simulare. şi
fiecare interpret a reuşit acest lucru (Victor Giurescu – Ion, Isabela
Neamţu – Mio, Horia Suru – Teo, Matei Rotaru – Vic, Nora Covali – Fifi).
Totuşi, oarecum mai „liber” şi excentric în această distribuţie este Cezar
Antal (Peca şi Dumnezeu). Iar „ansamblul” (Cătălina Ieşanu, Adina
Suciu şi Rareş Pârlog), cu sarcini diverse, îşi face treaba conştiincios.
Revenind la temă, aş conchide că din combinaţia „sarcasm”
auctorial plus viziune regizorală „imaginativ?”, în situaţia dată, a rezultat
– în mod ciudat – un hiperrealism apăsător pentru spectatorul român, care
are nevoie de o doză bună de răbdare şi de cinism ca să suporte România
21. Însă efortul merită, deoarece spectacolul e reuşit. (Pentru aceia care,
eventual, şi-au amintit de Zigger-Zagger sau de Nevestele vesele din
Windsor – două musicaluri celebre care au ieşit cândva tot pe scândura
TT-ului – atrag atenţia că, deocamdată, România secolului XXI este
inaptă să inspire o „fantezie” muzical?, într-un cadru social în care şi
„umorul” caragialean pare deja datat…).
Emil Nicolae
