Împăratul Wilhelm al II-lea nu a fost capabil, în special pe plan extern, să continue opera bismarckiană. Principala preocupare a marelui cancelar fusese menţinerea stării de izolare a Franţei: împreună cu Austria şi Italia el organizase împotriva ei Tripla Alianţă (1882), dar, în acelaşi timp, printr-un tratat de reasigurare (1887), a ştiut să păstreze Rusia în sistemul său, în pofida intereselor divergente ruse şi austrice din Balcani. Era, fără îndoială, o politică dificilă, bazată pe pe un echilibru instabil, dar care lăsase Germaniei un loc predominant în Europa. Wilhelm al II-lea a compromis însă acest echilibru, permiţând încă din 1893 înfăptuirea alianţei franco-ruse, iar prin programul său de construcţii navale şi-a îndepărtat Anglia, care se împacă cu Franţa (1904) şi formează Tripla Alianţă. Eforturile împăratului de a rupe fie prin linguşeli, fie prin intimidări această reţea de alianţe au eşuat în totalitate. Izolată în Europa, Germania trebuia să se sprijine pe Austro-Ungaria, “strălucitul ei secund”, prin care se lasă antrenată în complicaţiile balcanice şi, în cele din urmă, în război. Rezultatul a fost stârnirea de temeri în Europa, cu atât mai mult cu cât împăratul, spre deosebire de Bismarck, care menţinuse caracterul european al diplomaţiei sale, vorbea de o politică mondială (Weltpolitik) a Germaniei, preamărea misiunea sa colonizatoare (deşi coloniile nu jucaseră decât un rol neînsemnat în economia germană), îşi manifesta dorinţa de expansiune în Africa, suscitând conflicte de o mare gravitate în Transvaal cu Anglia (1896) şi în Maroc cu Franţa (1905 şi 1911), determina China să cedeze golful Kiao-Tcheu (1898) şi încerca să facă din Orientul Apropiat un protectorat german (concesionarea de către Turcia a căii ferate din Bagdad).
Reacţiile europene stârnite de politica imperială au generat în Germania ideea de încercuire, pentru care adevărata responsabilă era considerată Anglia.
