Pentru tot ce a mai lucrat Dumitru D. Bostan în ulei, probabil că
referinţa de bază rămâne expoziţia lui din anul 2000 (pe care am intitulato
atunci „Other Voices, Other Rooms” / Alte glasuri, alte încăperi, după
T. Capote), memorabilă pentru felul în care reuşea să circumscrie o
atmosferă specifică (în primul rând prin cromatica stranie, interiorizată)
şi pentru reprezentarea subiectivă a detaliilor (decupaje semnificative:
scări, holuri, ferestre etc.) în detrimentul compoziţiei „libere”. Expoziţia
aceea avea o structură „sonoră”, obligându-te să cauţi printre volumele şi
umbrele aşa-ziselor „naturi statice” ecoul din şoaptele celor două – şi
singurele! – personaje feminine care „locuiau” în cel mai mic tablou de pe
simeză. Artistul propunea un discurs coerent, tensionat, în care memoria
dobândea o valoare plastică deosebită.
Această înclinaţie
nostalgică nu a dispărut
ulterior, indiferent către care
tehnici şi orizonturi s-a
îndreptat artistul. De pildă,
gustul „notelor de călătorie”
l-a deprins Dumitru D.
Bostan după vizita la
Biarritz, de acum câţiva ani,
respectiv după succesul
lucrărilor realizate acolo. Să
ne reamintim: a fost o serie
de acuarele care au alcătuit
un album, plus câteva
postere tipărite în Franţa, şi
apoi expoziţiile de acolo şi
de aici. Ulterior pictorul şi-a
îndreptat atenţia spre oraşul
natal (la urma urmei, poţi să
redescoperi un loc
binecunoscut luând distanţă
faţă de el, căci întoarcerea
dintr-o călătorie nu e decât o
altă călătorie!), rezultatul
fiind două mini-albume (fomat C.P.) – „Vedere din Piatra-Neamţ” şi
„Amintiri din Casa Hogaş” – şi alte expoziţii, desigur. Din punct de
vedere tehnic, câştigul acestei mişcări / experienţe a provenit din
explorarea mai insistentă a virtuţilor acuarelei, Dumitru D. Bostan
reuşind să-şi asume cu succes domeniul. încât, la un moment dat, fanii
artistului au început să ducă dorul uleiurilor sale…
Probabil ca să împace toate aşteptările (dar şi ca să răspundă unui
resort interior) în expoziţiile care au urmat Dumitru D. Bostan a ieşit pe
simeze, deopotrivă, cu o „producţie” semnificativă de acuarele şi
pasteluri, la care a adăugat (nu foarte multe) uleiuri (să nu uităm de
expoziţia „Pânze mici” – titlu care sugerează un proiect structurat pe o
componentă livrescă -, cu dimensiuni ce variau între 18/24 cm şi 30/24
cm, unde Dumitru D. Bostan dezvolta un limbaj articulat din semne
/balustradă, scară, coloană, colţ de casă, boltă etc./ şi cromatică; încât se
putea spune că formele preponderent verticale jucau rolul „consoanelor”,
iar culorile pe acela al „vocalelor”, între ele ramurile înflorite apărând ca
nişte „diftongi” / exclamaţii!). Pentru ca mai apoi să vină desene în creion
conté.
Tema comună acestor tehnici, după alte călătorii: Veneţia şi Piatra-
Neamţ. Nu vreau să detaliez / să speculez aici pe seama
„muntelui” şi a „mării”, pe seama luminii diferite din cele două „locaţii”
şi a efectelor din spaţiul pictural, pe seama presupuselor „stări” deosebite
traversate de pictor, pe seama proporţiei reprezentărilor (de ce „mai
multe” din Veneţia şi „mai puţine” din Piatra-Neamţ) etc. Voi spune doar
că, prin felul în care a reuşit să rezolve coloristic şi să echilibreze
suprafaţa, Dumitru D. Bostan anulează prejudecata că o acuarelă nu
poate să stea lângă un ulei, de pildă. Asta ar fi una dintre provocările
proiectului său artistic, după opinia mea. Cealaltă constă în sugestivele
desene monocrome în creion (pentru care a fost şi premiat la ultima
Bienală „Lascăr Vorel”), probând o abilitate pe care şi-o exersase anterior
în peniţă.
Emil Nicolae
