foto: Ion Mateș – fotoreporter
Charles Swann îi descria cândva lui Marcel Proust muzica, ca fiind o „revelaţie a unei lumi sublime“, care „sugerează ceea ce este mai profund, mai pur în tine însuţi şi, de aceea, străduindu-te să o înţelegi – ceea ce este posibil doar prin introspecţie – izbuteşti să-ţi cunoşti mai bine propriul suflet“.
Pentru mine, muzica chiar reprezintă un mod de a trăi… şi cred că mulţi sunt de acord cu faptul că ne eliberează de presiunea supravieţuirii. Trăim pentru, dar mai ales prin muzică. Cei care studiază muzica, în special un instrument, o înţeleg în adevărata ei profunzime şi trec de la simplul „pro“ muzică la un scop înalt, o culme a spiritualităţii pe care puţini o ating. Cei mai mulţi dintre noi se regăsesc în versurile unei melodii, fie ea pop, rock sau orice altceva. În cazul muzicii clasice însă, regăsirea este generată în primul rând de linia melodică.
Un lucru foarte interesant este faptul că putem tălmăci muzica realizând o analogie shakespeariană. Evocarea anumitor figuri shakespeariene se realizează înţelegând, de exemplu, prima parte din Simfonia a V-a de Ludwig van Beethoven, prin care putem pătrunde în cele mai adânci unghere ale sufletului unei fiinţe umane, în acest caz în mânia cumplită a lui Othello.
Beethoven este plasat, de către iubitorii de muzică, alături de Wolfgang Amadeus Mozart şi Johann Sebastian Bach printre cei mai mari compozitori. Acest lucru este lesne de înţeles, având în vedere faptul că chiar şi atunci când a rămas surd, geniul său nu s-a stins şi a continuat să surprindă prin „voinţă magnifică, veşnic tensionată, ce i-a cucerit fiecare minut din viaţă“.
Muzica este un domeniu permanent prezent în vieţile noastre şi se poate îmbina cu orice fel de artă, căci are capacitatea de a inspira, de a relaxa şi de a înţelege armonios anumite trăiri pe care poate, uneori, nu le cunoaştem şi cărora le descoperim sursa de provenienţă în timp, ascultând ecoul creaţiei care ne defineşte.
Personal, găsesc foarte interesantă îmbinarea muzicii cu literatura.
După cum susţinea şi George Călinescu: „Nu este de competenţa unui scriitor de a judeca opera unui muzician, chiar simţindu-i măreţia“. Cu toate acestea, „creaţia literară şi cea muzicală se exclud violent prin însuşi faptul că sunt de aceeaşi esenţă (poeţii s-au străduit să împrumute de la muzică tonul, muzicienii se silesc să concureze poemul).“ Din această afirmaţie putem deduce legătura strânsă între muzică şi literatură, care ar putea stârni interesul celor curioşi în ceea ce priveşte adevărata valoare a „scriitorilor despre muzică“.
Pentru unii, muzica este o meserie, pentru alţii, o modalitate de a se distra, de a se detensiona. Mulţi uită de importanţa deosebită a unui dirijor, care indică membrilor orchestrei tempoul (viteza cu care se interpretează o piesă muzicală) şi ritmul correct; alţii uită cât de greu este să formezi o formaţie în care bateristul, chitariştii şi solistul vocal să obţină cel mai bun efect global.
Curiozităţi vor fi tot timpul, dar iubitorii de muzică vor avea întotdeauna pe buze răspunsuri cum ar fi: Elvis Presley (primul superstar rock), cca. 100 (numărul de muzicieni care compun o orchestră modernă) sau „Amurgul zeilor“ (cea mai lungă operă, care durează 5 ore, scrisă de compozitorul german Richard Wagner)!
