Scriitoarea americană Florence M. Weinberg
în dialog cu Gheorghe I. Florescu
În a douăsprezecea zi a primei luni de primăvară a
anului 1984, tocmai ajunsesem la capătul celui mai lung
drum străbătut până atunci în viaţa mea, plonjând undeva
în nord-estul Americii, pe ţarmul Lacului Ontario, şi
repetând în gând titlul unui cunoscut poem whitmanian –
By Blue Ontario’s Shore –, la care aveam să mă întorc
mereu, căutându-mă, dar de fapt îndepărtându-mă, pentru
totdeauna, de mine însumi, cel de odinioară…
Aşadar, în acel început de “anotimp american”, ce
mi s-a părut a fi, neîntemeiat, o intempestivă “iarnă
siberiană”, am întâlnit-o, acolo, la Rochester, New York, pe
Profesoara Florence M. Weinberg, însoţită de Profesorul
John D. Harman, care aveau să-mi fie colegi pentru un timp ce urma să devină acela al
unei experienţe irepetabile.
Florence M. Weinberg, profesor de limbi moderne, era Director al
International Studies Program de la St. John Fisher College, din Rochester. Timp de
aproape trei ani, ea a fost aceea care, cu o distinsă colegialitate şi cu nesfârşită
solicitudine, mi-a dezvăluit unele dintre tainele Lumii Noi, ajutându-mă în acelaşi timp
să-mi îndeplinesc îndatoririle profesionale de Visiting Fulbright Scholar.
Născută în Alamogordo, un oraş din sudul Statului New Mexico, unde
frumosul se împleteşte cu misterul, amândouă tăinuite de trei culturi – indiană,
mexicană şi americană –, Florence M. Weinberg este profesoară, cercetătoare, autoare
de studii şi lucrări ştiinţifice, dar şi o scriitoare interesantă şi distinsă, bucurându-se de
o presă atentă şi unanimă în aprecieri întru totul justificate. Obişnuita prezentare, care
însoţeşte de regulă romanele sale, ne informează că s-a născut în statul deşerturilor
înalte, de care s-a simţit atrasă şi cu care s-a contopit chiar dintru început,
descoperindu-le treptat, ca pe o taină ce se destăinuie doar celor iniţiaţi şi aleşi, înainte
de toate. Receptivitatea sa trebuie căutată şi pusă în legătură cu grandoarea şi
miraculosul frumuseţilor pe care i le-au oferit călătoriile dintotdeauna, transformate,
cu timpul, într-o lume proprie, în care imaginea şi personajele care o populează au
preschimbat deşertul fabulos într-un tărâm al unei sensibilităţii greu comparabile.
„Mi-e teamă că pentru americanii de rând, existenţa oricărei ţări, în
afară de a lor, stă sub semnul dezinteresului”
– La 26 aprilie 1984 profesorul Charles M. Carlton, un
remarcabil românist, a prezentat la St. John Fisher College o conferinţă
despre România, însoţită de diapozitive făcute de el în această ţară în
timpul cât a funcţionat ca Visiting Fulbright Professor la Universitatea
“Babeş-Bolyai”, în anii ’70. Am fost foarte dezamăgit atunci, pentru că
România lui Charley era una desfigurată şi nepermis de urâţită! Am
înţeles că pentru el, şederea în această ţară a fost o “experienţă
comunistă”! El îi condamna în bloc pe români, eludând orice
diferenţiere, pentru regimul politic din ţara lor, fără a se gândi, măcar o
clipă, că românii au devenit comunişti împotriva simţămintelor lor şi a
convingerilor lor politice… A râde, doar în sine, de cineva care este
pedepsit prin forţa armelor, de un ocupant flămând şi necivilizat, care te
subjugă ideologic şi îţi fură totul, nu este o atitudune care să impună
înţelegere… România din “spectacolul” lui Charley era, aşa cum mi-a
mărturisit el o dată, râzând, “a gipsy country”. Când eu i-am dedicat un
text special prietenului meu, Profesorul Charles M. Carlton, am trecut
peste acel “episod”, acceptând, sincer, că el a preţuit România.
Prietenul adevărat îl iubeşti cu toate păcatele lui! Dar… Crezi că
greşesc, gândind astfel?
– Nu, nu greşeşti! Eu consider că în anii în care ai funcţionat la St.
John Fisher College, tu ai reuşit să-i corectezi propria lui impresie, dar şi
pe aceea sugerată de el celor din jur. Da, românii au suferit sub dominaţia
tiranică a acelui regim, însă prezenţa ta marcantă şi maniera în care ai
gândit, ai vorbit şi te-ai comportat în permanenţă au demonstrat,
incontestabil – niciodată prin afirmaţii făţişe, avansate cel puţin
studenţilor şi colegilor tăi de facultate –, că neamul căruia îi aparţii nu a
fost ataşat statu quo-ului acelor timpuri. În mod sigur, Charles a înţeles
această realitate şi datorită ţie. El m-a ajutat, uneori, în intenţia mea de a
învăţa limba română. Mi-a vorbit de multe ori despre această ţară. Nu mi
s-a părut niciodată să gândească despre România ca despre “a gypsy
country”! Poate că tu exagerezi puţin…
– Într-o zi, când am vizitat împreună caii tăi, în Williamson – la
întoarcere, ploua cumplit –, ai oprit maşina, undeva, pe ţărmul Lacului
Ontario. Am coborât, am făcut câţiva paşi şi am fost izbit de apariţia
unei plăcuţe metalice – “detaliu” ce m-a impresionat întotdeauna în
America –, pe care figura un text care m-a tulburat: “primul alb a sosit
aici în anul…”! Am rămas uluit… Nu pentru că omul acela era “white
man”, ci pentru că “ajunsese” acolo! Plecând de la cele câteva rânduri,
care consemnau un “eveniment” pentru America, se pot emite fel de fel
de afirmaţii şi interpretări. Dar nu acestea mă interesau atunci. Sosisem
şi eu în America nu demult… Pentru mine, faptul acesta avea o
semnificaţie aparte, una personală, bineînţeles. M-am simţit, pentru o
clipă, alături sau împreună cu acela care ajunsese acolo în anul… Cred
că mi-a curs o lacrimă sau … mi s-a părut doar! Ploua, în continuare.
Mi-am amintit, atunci, de satul meu şi de locuitorii săi. Am întâlnit după
aceea nenumărate plăcuţe asemănătoare, dedicate vreunui alb ajuns,
cândva, pe vreun ţărm, dar emoţia nu a mai fost aceeaşi. În acea seară
ploioasă de primăvară, m-am simţit, eu însumi, “primul român sosit
aici…”! Adică acolo… Împreună cu tine.
Într-o scrisoare a lui Benjamin Franklin, din 1748, el vorbea
despre un român care îl vizitase la Philadelphia. Noi considerăm, până
la o eventuală probă contrarie, că acel Samuel Damian, un preot ortodox
român fascinat de călătorii şi de electricitate, a fost primul român ajuns
în America. Vor mai fi ajuns şi alţii, înaintea lui, dar numele lui a rămas
consemnat în acea misivă a unuia dintre “the Founders of America”. Iar
faptul acesta nu este lipsit de o semnificaţie anume.
În seara aceea – ştiu exact data –, eu am fost primul român ajuns
“acolo”! Împreună cu un american, care erai tu. Ce reprezintă un român
pentru un american obişnuit?
– Ştiu că vrei să fiu foarte sinceră şi exactă – şi aşa voi fi –, deoarece,
altfel, vorbim în zadar! Poate tu eşti, cu adevărat, primul român ajuns în
acel loc de pe ţărmul Lacului Ontario… Mi-e teamă că pentru americanii
de rând, existenţa oricărei ţări, în afară de a lor, stă sub semnul
dezinteresului, dacă nu sunt ori nu se simt cumva implicaţi nemijlocit în
ceva care i-ar interesa în mod direct. Excepţie fac ţările din Europa de
Vest, Australia, India şi China, dar, poate, şi Africa de Sud. Educaţia
americană a renunţat la predarea geografiei în şcolile obişnuite. Doar
câţiva indivizi, de o anumită vârstă, vor recunoaşte numele Nicolae
Ceauşescu! Un român va fi o rara avis, o curiozitate pentru cei mai mulţi
americani fără educaţie universitară. Şi nu numai pentru ei!
– La 30 octombrie 1984, într-o seară splendidă de toamnă, pe
care mi-o amintesc mereu, ca pe un dar al unui “a fost odată…”, tu,
soţul tău, Profesorul Kurt Weinberg, Charles M. Carlton, Daniela şi eu
am participat la o conferinţă prezentată de scriitorul român Petru
Dumitriu, la Colgate Rochester Divinity School. Îţi aminteşti de acea
seară şi de conferenţiar? Petru Dumitriu a fost un cunoscut scriitor din
România comunistă. La începutul anilor ’50, el era liderul autoritar al
unei noi generaţii de scriitori români. A emigrat în Germania, în 1960,
continuând să scrie şi să publice în Vest. Gestul său a avut un mare ecou
în epocă – şi nu numai în rândul lumii literare româneşti –, fiind
considerat, în acel context politic, o gravă şi semnificativă “ruptură”
ideologică, un abandon primejdios al sistemului comunist al acelui timp.
Când a venit în America, el a cerut să fie prezentat ca scriitor
român, aşa cum l-a anunţat şi presa din Rochester. A vorbit englezeşte –
o engleză elevată, aşa cum ai remarcat chiar tu –, spunând multe lucruri
surprinzătoare şi interesante. După încheierea conferinţei, ne-am
întreţinut cu el, în româneşte, iar Charley i-a solicitat o dedicaţie pe
romanul Incognito, publicat în 1962, la Paris. Îmi amintesc, printre
altele, că invitatul acelei seri, care a făcut o impresie deosebită, a fost
încântat atunci când Charley l-a abordat în româneşte. În drum spre
casă, tu ai remarcat, nu numaidecât în glumă, că, în sfârşit, românii au
“descoperit” Rochesterul, fapt care te bucura! Ce îţi mai “spune”, azi,
acea “întâmplare”?
– Ai dreptate… A fost o seară splendidă şi înteresantă. Întrucât
citisem două dintre romanele lui Petru Dumitriu, am fost curioasă să-l
văd şi să-l aud vorbind. Şi încă englezeşte! Aşa cum ai remarcat şi tu,
cele mai importante romane ale sale au apărut în Franţa. Eu eram
prevenită asupra dedesubturilor raporturilor lui Petru Dumitriu cu
România comunistă şi m-am abţinut de la orice aluzie care ar fi putut
luneca către o dispută care nu-şi avea locul. Ceea ce m-a intrigat
întotdeauna, în asemenea ocazii, erau insinuările mascate avansate în
împrejurări ca acestea, pe care le puteau pricepe numai cei care
cunoşteau “partea nevăzută” a realităţilor politice în discuţie. De obicei,
aceste subiecte ori situaţii erau ocolite, deci trecute sub tăcere. Din
păcate!
– Înainte de a merge la conferinţa lui Petru Dumitriu, noi ne-am
întâlnit în biroul tău. Am fost foarte surprins, dar înainte de toate
bucuros, când mi-ai povestit că ai citit, în româneşte, romanul Toporul,
scris, cum spuneai tu, de un celebru romancier român, al cărui nume îl
uitasei pe moment. Atunci am încercat să-mi amintesc cine a scris un
roman cu un asemenea titlu! Nereuşind, te-am rugat să-mi povesteşti
acţiunea romanului, cu numele principalelor personaje. Iar tu mi-ai spus
povestea: eroul, de fapt eroina romanului, era o femeie, care se numea
Victoria. Fiul ei avea acelaşi nume ca al meu, dar într-o formă
diminutivată. Mi-am dat repede seama că era vorba despre Baltagul lui
Mihail Sadoveanu. Confuzia între topor şi baltag, care au, în engleză,
sensuri sinonimice, era explicabilă în cazul tău. În mod sigur, mulţi
români nu ştiu care sunt diferenţele dintre cele două unelte, tot mai puţin
utilizate azi. Am fost profund impresionat de “realizarea” ta, discutând
altădată despre autor şi despre Baltagul. Tu ştiai că Sadoveanu a fost şi
este un mare scriitor, iar romanul în discuţie era renumit printre
români. Ai continuat să citeşti, mai târziu, literatură română?
– Îmi amintesc, bine, întâmplarea! Am început, într-adevăr, la un
moment dat, să citesc Fraţii jderi, dar am uitat între timp acţiunea şi
personajele… Am fost deziluzionată mai târziu, când am aflat că un
asemenea autor a ajuns a face apologia comunismului, cu romanul Mitrea
Cocor! Dar am rămas mai departe aproape de limba română, citind, cu
regularitate, poezii de Eminescu! Însă, presiunile provocate de noul meu
post de la Trinity University au fost atât de apăsătoare şi persistente, încât
am abandonat orice altă preocupare din afara strictului necesar. În
momentul acela, eram şeful departamentului de limbi clasice, predam
mai multe cursuri, îmi îngrijeam soţul, care ajunsese un muribund, din
cauza bolii Parkinson, şi care a murit la 1 februarie 1996. În acelaşi timp,
nu o puteam pierde din ochi nici pe mama mea, care contractase boala
Alzeimer. Dormeam doar trei ore pe noapte şi, aşa cum am spus, am fost
obligată să-mi restrâng activităţile la cele numaidecât necesare. Tu
înţelegi ce înseamnă să-ţi asumi responsabilitatea supravieţuirii cuiva
apropiat! Boala lui Kurt a durat 14 ani…
– În anii 1984-1986, când eram la Rochester, tu ţi-ai exprimat la
un moment dat intenţia de a învăţa limba română. Am vorbit de mai
multe ori despre aceasta dorinţă a ta şi m-a bucurat o asemenea
perspectivă. Exemplul lui Charley Carlton te-a stimulat, desigur, iar
pentru tine, care vorbeşti spaniola şi franceza, nu ar fi fost foarte
complicat să-ţi însuşeşti încă o limbă romanică. Păstrez încă nişte misive
de-ale tale scrise în limba română! N-am uitat niciodată că ai memorat
cândva o poezie a lui Eminescu şi multe alte versuri ale aceluiaşi poet, în
limba română. Daniela era absolut entuziasmată când tu deduceai un
cuvânt românesc, fără a-l fi întâlnit vreodată înainte! Mai mult decât
atât, în scrisoarea adresată Preşedintelui St. John Fisher College, la 25
ianuarie 1985, în care justificai organizarea acelei International Studies
Speakers Week, la care m-am mai referit, conchideai că extinderea
International Studies Program, pe care îl conduceai tu, era o prioritate a
viitorului apropiat, conchizând că “ar părea logic să se continue
extinderea propunerilor şi studiilor noastre în aria Europei de Est. Avem
un Institut de Studii Poloneze, în funcţiune, iar studiile ruseşti şi
româneşti pot fi fondate uşor”. Aşadar, tu întrevedeai atunci
posibilitatea înfiinţării apropiate a unui program de studii româneşti.
Într-un asemenea context, interesul tău pentru limba şi cultura
română nu mai era doar un gând de moment. Şi totuşi, entuziasmul acela
a dispărut brusc! De ce?
– Pentru considerentele menţionate deja! Adeseori, îmi lunecă
degetele peste dicţionarele româneşti – am şi câteva frazeologice –, cu
regretul că nu am avut şansa de a-mi continua studiile de românistică.
Am încercat să descopăr pe cineva, aici, care vorbeşte/citeşte/scrie
româneşte, dar a fost imposibil de găsit o asemenea persoană. Astfel
încât, singură, asaltată de nevoile urgente ale “lumii reale” şi privată de
un somn normal, am abandonat ideea. Fără “ceva” care să te stimuleze
numaidecât şi cineva care să vorbească limba pe care intenţionezi să o
înveţi, o asemenea încercare este aproape zadarnică. Sau aşa mi se pare
mie!
“Lumea a devenit indiferentă faţă de aproape orice, cu excepţia
muncii zilnice şi a banilor …”
– Ce reprezintă, azi, pentru un american de rând the Fourth of
July? Pentru toţi americanii, această zi are aceeaşi semnificaţie, trezeşte
acelaşi ecou în sufletul fiecărui fiu al Lumii Noi?
– Sunt sigură că în secolul XIX, ziua la care te referi tu avea
aceeaşi semnificaţie pentru fiecare american, una anume, adică
celebrarea Declaraţiei de Independenţă faţă de Anglia, din 1776. Dar la
sfârşitul secolului XX şi mai ales în prezent, deci în secolul XXI, constat
că lumea a devenit indiferentă faţă de aproape orice eveniment istoric, cu
excepţia muncii zilnice şi a banilor pe care îi câştigă ori îi adună fiecare.
Oamenii aceştia nu au nici religie, dar nici partid politic… Nimic! Sunt
preocupaţi numai de gândul de a ajunge acasă, după programul de lucru,
pentru ca să mănânce şi să se instaleze în faţa televizorului. Noi am
devenit o naţie de zombi! Aceşti americani nu ies din casă pentru a privi
spectacolul focurilor de artificii de la 4 Iulie şi, mai mult decât atât, eu
pun rămăşag că dacă ar fi întrebaţi care e semnificaţia zilei respective
majoritatea nu vor şti despre ce eveniment este vorba. Aceia care mai
sunt educaţi încă îndeajuns şi conştienţi de valoarea acelei cunoscute
Independence Day vor arbora totuşi un drapel în cea de-a patra zi a lunii
iulie. În unele cazuri, în faţa unor case sau chiar la intrare, drapelul
naţional rămâne arborat în permanenţă, alături de o splendidă magnolie,
ale cărei flori se asortează cu cele trei culori ale the Stars and Stripes,
adoptat la 14 iunie 1777. Această zi este celebrată ca Flag Day, iar
culorile drapelului au următoarea semnificaţie: albul simbolizează
puritatea şi inocenţa, roşul reaminteşte curajul şi cutezanţa, iar albastrul
te poartă cu gândul către vigilenţă, perseverenţă şi dreptate.
– Scrii cu gândul la virtualul tău cititor sau pentru plăcerea ta
personală? Mă interesează acest aspect, întrucât romanele tale sunt o
combinaţie între ficţiune şi istorie. Când se sfârşeşte realitatea şi unde
începe ficţiunea? Nu am spus “adevărul”, deoarece “istoria” ta se
situează între adevăr şi adevărul tău. Fiecare dintre romanele tale este o
împletire fină între istorie, filosofie, viaţă şi fantezie…
– Horaţiu spunea undeva că a scrie bine înseamnă a întreţine pe cineva, în
timp ce-i predai, adică îi împărtăşeşti ori îi explici ceva! Eu am păstrat
întotdeauna acest sfat într-un colţ al minţii mele şi l-am aplicat cu
sfinţenie. Când am aflat ce soartă monstruoasă au avut iezuiţii în secolul
XVIII, am decis să fac cunoscută această revelaţie, atât timp cât numai o
minoritate neînsemnată a contemporanilor noştri ştie ceva despre
izgonirea şi reprimarea ulterioară a acestui ordin bisericesc, care a costat
în final pierderea a cel puţin 5 000 de vieţi omeneşti, ale celor mai
talentaţi şi avansaţi gânditori ai vremii lor. Toate romanele mele
urmăresc un model, o schemă. Eu cercetez mai întâi istoria perioadei şi
încerc să reconstitui existenţele personajelor care vor deveni protagoniştii
naraţiunii mele. Odată ce am stabilit cadrul general, trasez o
suprastructură ficţională (o crimă, poate, ca în seria Pfefferkorn), cu
intenţia de a “întreţine” cititorul în timp ce-i relatez povestea şi faptele
care s-au întâmplat în realitate. La sfârşitul fiecărei cărţi, adaug un
apendice istoric, care explică evenimentele pe care le-am avut în vedere,
aşa cum apar ele în anexele ficţionale. În mod firesc, portretizările
personajelor sunt o reflectare a propriei percepţii a culturii lor, a
condiţiilor istorice, a înclinaţiilor lor lingvistice, a vârstei, a atitudinii etc.
Ignaz este un pastor, deci eu am fost obligată să gândesc asemeni unui
pastor iezuit din secolul XVIII, atunci când mi-am însuşit identitatea sa.
Poli, din Seven Cities of Mud, este o femeie indian pueblo. La fel, am
încercat să mă substitui ei, să mă transpun în situaţia ei, cât de bine pot.
Da, sper că filosofia mea transgresează construcţia acestor romane.
Deocamdată ele nu au decât un succes limitat şi puţini cititori. Ar trebui
să fie mulţi autori ca mine, peste tot, pentru a putea spera ca miracolul să
se întâmple într-o zi. Dar, cine ştie?
Cât despre film, crahul financiar a falimentat familia Uhagon
Foxa, iar pentru fiul şi moştenitorul ei au apărut, deocamdată, probleme
mai importante de soluţionat decât să realizeze un film după o carte
despre La Caridad Monastery. Din nefericire, eu nu voi ajunge să văd
acel film în cursul vieţii mele. Aşa cred! Totuşi…
– Eşti “doctor” în Rabelais. Când l-ai “descoperit” pe părintele
lui Gargantua şi al lui Pantagruel? Cum ai ajuns la el? Ce te-a atras?
– Aşa cum am menţionat deja, “descoperirea” mea s-a produs în
momentul când exploram posobilitatea stabilirii unui subiect despre care
să scriu o dizertaţie doctorală. L-am citit atunci pe Rabelais, pentru prima
dată, şi graţie cunoştinţelor mele teologice am putut sesiza foarte clar
care era mesajul său profund – un pretext pentru a reforma abuzurile din
biserică, înainte ca forţele luteranismului şi ale calvinismului să-i fi ruinat
unitatea. El nu a reuşit, dar mesajul său a rămas. Am fost ajutată să aduc
această meditaţie în atenţia studioşilor care considerau că Rabelais a fost
numai un bătrân călugăr franciscan scabros, un ateist obsedat de
gândurile lui pământeşti.
– Subiectele romanelor tale sunt în legătură cu un nume, un loc,
un eveniment distinct sau o intenţie? Cum şi în funcţie de ce anume
decizi tematica unui roman?
– Eu am fost întotdeauna fascinată de Louise Labé, o femeie educată de
tatăl ei şi de fratele ei mai mare, care a luptat şi a gândit ca un bărbat, dar
a simţit foarte mult ca o femeie şi s-a exprimat pe sine, în poezia sa, tot
atât de curajoasă ca un bărbat, dar la fel de sensibilă ca femeia care a fost.
Aşadar, am scris în genul ei.
Am fost fascinată, mereu, de când am venit în San Antonio, de
cele cinci misiuni franciscane care au funcţionat pe o întindere de nouă
mile de pe ţărmul San Antonio River. De ce au fost cinci misiuni, când,
în mod obişnuit, o misiune acţiona de obicei pe un spaţiu cu o rază de
150 de mile? Ce anume a determinat o asemenea situaţie? Ce se ascundea
dincolo de ceva misterios, de o “aglomerare” ce ieşea din obişnuit? În
plus, clădirile misiunii sunt minunate şi bântuite încă de spiritele acelor
misionari şi ale indienilor care au luptat, au propăvăduit, au învăţat şi au
murit acolo. Sângele celor omorâţi de apaşi udă şi azi pământul din jurul
misiunilor la care ne referim. Din momentul în care le-am văzut, adică
din ziua în care tocmai am fost intervievată pentru prima dată la Trinity
University, în februarie 1989, mi-am propus să scriu despre acei
misionari şi am considerat acel gând ca fiind “proiectul” meu viitor.
Ţi-am spus ce m-a fascinat în povestea lui Ignaz Pfefferkorn, S. J.
El a fost o paradigmă perfectă a tuturor iezuiţilor din Lumea Nouă. De
când am decis a-i face pe cititori să-i afle soarta, una a secolului XVIII,
am scris despre el. Mai mult decât atât, din scrierile sale reiese că el a
fost o personalitate caldă, inteligentă, sceptică şi plină de umor. Exact
acesta este genul de persoane care îmi plac mie! În ciuda eventualelor
clişee, chiar şi la bătrâneţe şi, fără îndoială, luptând cu tot mai multe
slăbiciuni, el a rămas optimist, asemeni cărţilor lui, publicate în 1794 şi
1795. A murit în 1798. Eu am încercat să reliefez, în cărţile mele, unde lam
personificat, unele dintre trăsăturile caracteristice personalităţii sale.
„Mai există în România mea – încă nevăzută –, castele romantice,
agăţate de stânci…”
– O carte este, pentru orice autor, un adevărat copil al său. Care
dintre cărţile tale este copilul tău favorit? De ce?
– Este foarte greu de răspuns unei asemenea întrebări! Fiecare
carte este favorita mea, în timp ce o scriu. Tocmai am terminat să
revizuiesc, să corectez şi să pregătesc pentru tipar Sonora Wind, care va
apărea oficial la 15 noiembrie 2009. În timp ce o rescriiam, această carte
a fost favorita mea. Semnarea contractului va avea loc la 20 noiembrie
2009. Până atunci, voi lucra la ultimul roman dedicat lui Pfefferkorn,
Home, Fond Illusion. Unele părţi din această carte le-am citit în faţa unei
audienţe prezente la conferinţa de la Unkel, dedicată barocului, la 10
octombrie 2009. Acel roman este, în prezent, copilul meu favorit. Dar,
obiectiv vorbind, cred că dincolo de impresiile de moment, cel mai bun
roman al meu, dintre cele scrise până în prezent, poate fi considerat The
Storks of La Caridad.
Două cărţi terminate mai demult se odihnesc şi azi în sertar! Una
este A Choice of Herakles, un roman despre Jean de Spone, un poet şi un
favorit al lui Henri al IV-lea, rege al Franţei, care a renunţat la
protestantism, adoptând catolicismul, în parte, poate, pentru a-l convinge
pe prietenul şi suveranul său că şi el trebuie să se convertească, pentru a
unifica şi salva astfel Franţa. Alt roman, Dolet, este dedicat scriitorului şi
publicistului Etienne Dolet, editorul lui Rabelais. Dolet a fost ars pe rug
pentru publicarea traducerii Bibliei. La început nu am reuşit să găsesc un
editor care să publice aceste romane – nici chiar în Franţa –, iar acum,
când am un editor, nu dispun de timpul necesar pentru a le revizui. Aşa
că zac, uitate, reprezentând multe luni de efort neîntrerupt. Inutile? Poate
nu! Într-o zi…
– În rubrica “date despre autor”, cititorii tăi sunt informaţi că
Florence Byham Weinberg este “născută în New Mexico, ţara
deşerturilor înalte, şi îi place să exploreze locurile singuratice, pe jos sau
călare. Aceste peisaje grandioase i-au modelat sensibilitatea. […] A
publicat patru cărţi ştiinţifice, multe articole şi recenzii, făcând cercetări
în Statele Unite şi în alte ţari” şi “a scris opt romane, pe teme cuprinse
între fantezie, literatură medievală şi mister”. Dar pe ultima copertă a
romanului I’ll Come To Thee By Moonlight, publicat în 2002, la
Baltimore, cititorii sint informaţi că autoarea “s-a dedicat scrierii
romanelor, concentrându-se pe Sud-Vestul american şi Reneşterea
franceză”. Ultima precizare care se face în succintele prezentări
biografice este aceea că scriitoarea trăieşte singură, având doi cai şi
două pisici, de care are grijă mereu. Mie mi se pare oarecum straniu să
cultivi această izolare personală, ca şi cum ar trebui să plăteşti astfel
pentru o vină ştiută numai de tine, care te apasă zilnic, asemenea unei
penitenţe divine! Mă gândesc, uneori, că, poate, intenţionezi să sugerezi
prin această singurătate schismatică o ambianţă ficţională, care să
întreţină în jurul tău o atmosferă specifică romanelor tale. Poate
greşesc! “Ceva” pare a sugera limitele unui “high mood desert”… Numi
pot imagina că eşti, în permanenţă, singură…
– Trăiesc singură şi după peste 40 de ani de căsătorie sunt fericită
de a fi independentă şi liberă să fac numai ceea ce vreau şi când vreau…
Mi-a plăcut viaţa de femeie căsătorită, cel puţin până când a devenit un
coşmar zilnic, acela de a avea grijă în permanenţă de cineva şi de a fi
martorul declinului final şi al morţii persoanei pe care am iubit-o cel mai
mult! Dar, aşa cum am spus, acum mă simt stăpână pe mine însămi. Am
mulţi prieteni, unii foarte apropiaţi, bărbaţi şi femei, fără a intra în sfera
intimităţii. Eu am fost în familia mea unicul copil, o singuratică, atunci
când am fost tânără, şi sunt foarte fericită, azi, să mă întorc la condiţia
mea iniţială. Făcând această afirmaţie, nu vreau să se creadă cumva că în
prezent nu am contacte permanente cu diferite persoane, prin telefon şi email!
Călătoria întreprinsă recent în Germania este un exemplu al
legăturilor cu lumea şi al activităţii mele obişnuite. Conferenţiez, în
medie, de trei ori pe lună, urmăresc concerte, spectacole şi filme cu
prietenii, sunt alături de ei la prânzuri şi cine etc. Sunt foarte activă în
biserica mea, având multe îndatoriri acolo. Atât timp cât mai aveam cei
doi cai, persoanele care îi îngrijeau îmi ofereau o companie plăcută.
Continuu să călăresc, adică să practic un sport care poate avea şi
consecinţe fatale, în special la nivelul la care practic eu echitaţia. Cândva,
am suferit un accident destul de grav, dar nu am renunţat la ceva ce-mi
place. Totuşi, mi-am vândut caii unor buni prieteni, care au mare grijă de
ei.
Cred că dragostea mea pentru cai şi pisici, moştenită, desigur, are
darul de a le arăta cititorolor că sunt o iubitoare de animale, nu de a le
sugera, eventual, că-mi place să trăiesc alături de ele…
– Eu sunt convins de mult şi nu întâmplător că tu ţi-ai “construit”
în timp o “Românie personală”, numai a ta, deci nu a unui american
neştiut, o “insulă” pe care o zăreşti uneori şi care are totuşi ceva din
inefabilul Lumii Noi. Fără a confunda România cu America – “distanţa”
dintre ele este, uneori, numai, aceeaşi, atât pentru un american, cât şi
pentru un român –, m-am trezit la un moment dat, copil fiind şi crezând
că repet o poveste, cu o “Americă personală”, nădăjduind că ea exista
totuşi undeva, cu adevărat, fără a şti exct unde…
– “România mea” a fost descoperită, plăsmuită şi modelată mereu
– ca un tărâm care există şi nu există sau, poate, aşa cred eu numai –, prin
tine, George Florescu, şi prin Daniela, minunata ta soţie! Acest “tărâm”
imaginar şi real deopotrivă, cu o situare nu numaidecât geografică, ci
sentimentală îndeosebi, cu un profil abia schiţat, dar cu nişte meridiane
individualizate, a fost rotunjit şi explorat prin lecturile limitate, la care
am avut acces de-a lungul anilor. România pe care o văd şi o mângâi în
mintea mea şi pe care o port cu mine, câteodată, este un pamânt încărcat
de amintiri frumoase şi triste, uneori. Există, acolo, departe, între
fruntariile acestei ţări – mirabilă şi egală celorlalte –, oraşe şi mănăstiri
vechi, neatinse încă de curgerea secolelor, peste care au trecut
nelegiuirile “modernizatoare” ale regimului comunist. Dar există şi
peisaje încântătoare, care ne pot şopti încă poveşti uimitoare despre
invaziile şi retragerile hoardelor de cotropitori: romani, turci, slavi etc.,
peste ani şi peste tragice şi de neuitat vărsări de sânge, însoţite, toate, de
nenumărate pilde de eroism românesc. Mai există, încă, în România mea
– încă nevăzută –, castele romantice, agăţate de stânci, care tăinuiesc
fapte mari şi frumoase, adunate peste secole de istorie demnă. Dincolo de
toate, însă, există un popor îndelung răbdător, statornic, demn şi înţelept,
care veghează deasupra tuturor înfrângerilor şi victoriilor. Eu le ştiu, pe
toate, aşa cum mi le-ai descris tu, chiar dacă, poate, cele mai multe
dintre ele sunt, în realitate, mai puţin sofisticate şi rafinate…
Sper să văd într-o zi ce a mai rămas din România precomunistă.
Bucureştii lui Ceauşescu nu mă interesează, în afară de a mă indigna de
distrugerea multor clădiri de valoare istorică. Mă întreb, azi, ce a realizat
România după desprinderea de comunism? Sper să văd, odată, toate
acestea! În imaginaţia mea, România este o ţară jignită uneori pe nedrept,
dar eroică, răbdătoare cu propria ei identitate, cu propria ei soartă, în
ciuda secolelor de imixtiuni vrăjmaşe. Greşesc prea mult, oare?
Iaşi, Septembrie 2009
San Antonio, Texas, Octombrie 2009
