Subiectul interviului de mai jos este o tânără studentă la medicină, Diana Angelescu, în anul IV la Universitatea Carol Davila din București. Scopul interviului a fost în primul rând înțelegerea opțiunii pentru carieră, apoi înțelegerea percepției unui tânăr viitor medic asupra vieții în România, din punct de vedere social, cultural și material, precum și punctul de vedere al unei femei medic în ceea ce privește viața de familie.
Analiza interviului :
Persoana studiată în prezentul interviu este o tânără în vârstă de 26 ani, actualmente din București, dar originară din Constanța. Încă de la începutul interviului se distinge personalitatea oarecum autoritară, specifică meseriei alese, cea de medic. Cu toate acestea se poate observa și o sensibilitate mascată de această siguranță de sine.
Școala primară a făcut-o în Constanța, la fel și liceul. Se poate observa din discuție că pune un foarte mare accent pe latura artistică a personalității sale, parte din aceasta dodândind-o pe cale genetică, încă de la străbunicul său și continuând până la mama sa care este artist plastic și profesor de arte plastice. Vorbește cu foarte mult respect despre partea din familie pe latura maternă, în schimb nu spune mai nimic despre familia pe latura paternă – ceea ce poate fi considerat ca un indiciu asupra faptului că este posibil ca de-a lungul timpului să fi existat anumite conflicte sau divergențe cu aceștia.
De mică și-a dorit să ajute oamenii, să devină doctor, însă părinții nu au îndrumat-o suficient să urmeze acestă cale, lucru pe care aparent îl regretă, deși poate că ambiția cu care studiază acum medicina se datorează tocmai acestui fapt.
Este o persoană foarte adaptabilă, drept dovadă fiind atât perioada petrecută la Liceul de Artă, unde s-a descurcat excelent și a avut ambiția să continue aceste studii, chiar dacă partea financiară a fost problematică, cât și perioada în care a plecat în București pentru a lucra. Mergând pe această cale a fost nevoită să abandoneze Liceul de Artă la un moment dat și să își continue studiile la seral. Mutarea în București a însemnat obținerea independenței față de familie. Cu toate acestea, arta a continuat să însemne mult pentru ea.
După stabilirea în București, a urmat o perioadă liniștită în care a locuit singură și și-a văzut strict de carieră, lăsând pe plan secund aspectele sociale – ieșiri cu prietenii, întâlniri, etc. Vorbește cu oarecare mândrie despre această perioadă în care a reușit singură (deși avea numai 19 – 20 de ani) să se întrețină și să se descurce într-un oraș complet nou, mare, în care nu cunoștea pe nimeni la început. Deși spune că îi place Bucureștiul pentru că este un oraș mai animat, am observat totuși că îi lipsește aerul boem al orașului natal, cu marea aproape.
În ceea ce privește relațiile umane, este destul de rezervată când vine vorba de prieteni (sugerând poate dezamăgiri pe acest plan, lucru întărit și de afirmația ei potrivit căreia preferă să cunoască oameni noi, fără a se împrieteni cu ei prea mult), de aceea din acest punct de vedere nu a fost o ruptură mutarea din orașul natal. Spune însă că ”familia mi-a lipsit și îmi lipsește, mai ales mama, pe care am considerat-o mereu cea mai bună prietenă”. Substituie rolul unui prieten cu cel al mamei, sugerând din nou poate teama de a stabili o relație mai durabilă în sensul prieteniei cu o altă persoană.
Un moment nefericit, un accident care a pus capăt vieții unchiului ei, a fost determinant pentru alegerea definitivă a drumului pe care îl urmează. Văzând de aproape calitatea sistemului medical din România, s-a hotărât să devină medic pentru a putea ajuta cu adevărat oamenii să nu mai treacă prin astfel de momente de coșmar.
Momentul în care discuția s-a mutat către registrul prezentului, către studiile de medicină, starea de spirit s-a schimbat complet, ochii au început să strălucească în timp ce descria cu pasiune primul an de facultate în care a realizat mai multe decât se aștepta : conferințe, lucrări științifice, articole. Toate aceste lucruri completează părerea formată anterior, anume este o persoană foarte versatilă și adaptabilă, pasionată cu adevărat de ceea ce face. Fascinația pentru medicină a ajuns la apogeu în momentul în care în practica de vară a intrat pentru prima dată în sala de operație, moment în care, după cum afirma, a fost atinsă de ”microbul” chirurgiei.
Discutând despre situația actuală în ceea ce privește relațiile interumane, din nou reiese că familia are un rol foarte important, în timp ce prieteniile devin mai mult relații profesionale, maxim de colegialitate, dovadă fiind și faptul că ea consideră prieteni pe unii dintre foștii profesori cu care ține încă legătura. De asemenea nici mediul facultății nu este propice dezvoltării de prietenii mai profunde, existând o concurență destul de mare și o atmosferă mai riguroasă decât în alte părți. Majoritatea relațiilor se dezvoltă pe baza unor interese comune, pentru ca apoi să se destrame odată cu pierderea acestor interese.
Observând că arta înseamnă totuși foarte mult pentru ea, am insistat din nou cu întrebări legate de acest aspect. Arta, așa cum o concepe ea acum, s-a transformat, s-a combinat cu medicina căpătând o nouă formă, după cum spune : ” Sunt ceea ce sunt, un grafician și un viitor doctor, acum încerc să le îmbin.”
Am încercat să aflu care este părerea ei despre prejudecățile legate de femei în medicină, lucru interesant mai ales că ea își dorește să devină chirurg, un ”club” și mai exclusivist al bărbaților doctori. Mi-a dat de înțeles că nu este ușor, adesea se fac ironii la adresa femeilor și în general sunt desconsiderate, dar mi-a demonstrat că este o persoană ambițioasă și puternică, reușind să treacă peste astfel de momente și integrându-se rapid în colectivul de medici. Este însă dezamăgită de percepția pacienților în această privință, mentalitatea colectivă fiind mult mai greu de schimbat.
Ajungând cu discuția la viața de familie, am putut observa două aspecte distincte – mai întâi un sentiment de întristare și teamă, pentru că ”dacă nu ai un partener înțelegător vei fi pus la un moment dat în situația în care să alegi” între carieră și familie, chiar dacă așa cum spune, soțul ei o sprijină. La vârsta aceasta este normal să se pună astfel de probleme, mai ales în societatea tumultuoasă în care ne desfășurăm activitatea, unde armonia e din ce în ce mai greu de găsit. Al doilea lucru pe care l-am putut observa este faptul că ea vede în medicină cariera pe care și-a dorit-o din totdeauna și este dispusă să facă sacrificii pentru aceasta. În același timp își dorește să aibă stabilitatea unei familii unite, un gând perfect normal, după părerea mea.
Evident am pus și problema practicării meseriei de medic în țară sau în afara țării, în condițiile în care majoritatea medicilor pleacă pentru a lucra într-un sistem mai ”sănătos”. Răspunsul nu a fost surprinzător, era de așteptat ca și ea să își dorească să plece din țară, la fel cum peste zece mii de alți medici au ales acest drum din 2007 și până acum, practic mai mulți decât numărul de medici care au terminat facultatea în această perioadă. Motivele sunt în principal salarizarea, lipsurile și subfinanțarea spitalelor, dar și lipsa de respect din partea populației.
În următorii ani, glumind, mi-a spus mai are mult de învățat – doi ani până la licență și încă șase de rezidențiat. Nu a vrut să idealizeze, ci a rămas ancorată într-un viitor apropiat, spunând că preferă să ia lucrurile pas cu pas, fiind temătoare de a nu i se îndeplini visele.
Concluzionând asupra analizei făcute, aș putea extrage câteva idei importante :
– persoana intervievată afișează o atitudine de siguranță și profesionalism, o conduită ideală pentru un viitor medic, ascunzând totuși în spatele acesteia o persoană sensibilă și uneori temătoare ;
– pune cariera pe primul plan, lucru dovedit prin prisma trecutului, dar își dorește cu aceeași tărie și o familie armonioasă, având teama de a nu fi nevoită să aleagă la un moment dat între cele două;
– are un spirit artistic, privind medicina ca pe o artă, fiind fascinată de perfecțiunea organismului uman;
– este foarte adaptabilă la situații noi și foarte diferite;
– schimbarea orașului a avut impact aparent minor asupra persoanei, cu toate acestea viața de aici a făcut-o mult mai pragmatică și mai rece, și uneori făcând-o să simtă lipsa unor aspecte mai boeme ;
– este o persoană care știe foarte bine ce își dorește și se luptă pentru a obține acel lucru ;
– nu pune mare accent pe prieteni – lucru ce denotă o experiență neplăcută în ceea ce privește prieteniile, de aceea tinde să rezolve în general individual problemele (sau cu ajutorul familiei când se simte copleșită) ;
– este o persoană care și-a găsit menirea, simțind nevoia să meargă pe acest drum în continuară și să își perfecționeze cunoștiințele în permanență.
Prezentarea interviului :
– (R) Spune-mi câteva cuvinte despre tine.
– (D.A.) Nu mă pot descrie în câteva cuvinte. Mai bine mă întrebi tu ceva.
– (R) Ce vârstă ai? Din ce oraș ești?
– (D.A.) Am 26 ani. Sunt din Constanța.
– (R) A fost vreun moment anume in copilăria ta care te-a determinat să îți alegi cariera medicală?
– (D.A.) Da, au fost mai multe momente. Nici nu imi aduc aminte vârsta exactă când mi-am imaginat că voi fi doctor, exact cum își imaginează copii că devin ”cineva”, oricum era pe vremea când bandajam păpușile. De fiecare dată la joacă, când se lovea un copil, eram prima care sărea să îl ajute.
– (R) Părinții te-au îndrumat spre domeniul medical?
– (D.A.) Când a trebuit să îmi aleg profilul liceului, eu aș fi preferat să dau la Liceul Sanitar, însă mama, făcând la rândul ei acelasi liceu, nu a fost de acord cu hotararea mea și m-a dat la arte plastice – secția grafică.
– (R) Povestește-mi puțin despre familia ta.
– (D.A.) Aici sunt multe de povestit, ajungând până la străbunici. Pornind de la cei bătrâni, talentul meu artistic l-am dobândit pe linie maternă – străbunicul meu provenea dintr-o familie de moșieri, fiind foarte pasionat de sculptură. Străbunica mea era o femeie săracă. Când s-au cunoscut, el a trebuit să aleagă între familie și ea, în final renunțând la sprijinul financiar în favoarea ei. Astfel, fiind nevoit să își câștige singur existența a devenit tâmplar, dar nu a
renunțat de tot la pasiunea pentru sculptură și a continuat să lucreze troițe și alte decorații. Bunica mea (fata lui) i-a moștenit talentul, fiind pasionată de pictură, dar cum toată lumea pe vremea aceea trebuia să aibe o meserie de bază (arta nefiind considerată o meserie de bază), a urmat o școală de contabilitate. Mama mea și ea are aceeași pasiune, pictura. Pe ea au dat-o direct la o școală sanitară, după care a lucrat ca și chimist într-un laborator pentru mulți ani. După revoluția din 1989, a dat la Școala Populară de Artă și apoi la Academia de Artă București, devenind profesor de arte plastice. Este membru UAP (Uniunea Artiștilor Plastici), având expoziții constante. Fratele mamei mele, a făcut școala post-liceeală și a fost asistent medical. În urma unui accident a decedat, acesta fiind sigur motivul determinant pentru mine de a urma o școală de medicină. Fiind apropiată de el, șocul a fost atât de mare încât m-a schimbat foarte mult din punct de vedere al sensibilității – hai să îi spunem ”sânge rece”.
Tatăl meu nu are absolut nici o înclinație artistică.
– (R) Văd că insiști mult asupra părții artistice din familie. Are vreo relevanță în ceea ce privește domeniul tău – medicina?
– (D.A.) Are o relevanță foarte mare – medicina însăși este o artă, și mi-am dat seama de asta abia după ce în liceul de artă am început să studiez corpul uman.
– (R) În școala generală / liceu ai fost pasionată de biologie, chimie? Activități extra-școlare ?
– (D.A.) Toată lumea spune că la medicină îți trebuie matematică. Ei bine, eu am urât-o. Fizica mi-a plăcut, dar profesorii care au predat-o nu mi-au plăcut, iar chimia pur și simplu m-a fascinat. Biologia era ceva foarte natural, eu nu învățam, prindeam totul foarte repede din zbor, nu îmi amintesc să fi avut note mai mici de 10.
– (R) Cum ai ajuns în București?
– (D.A.) Eu lucrez de la 14 ani, familia mea nu mi-a putut acorda un sprijin financiar suficient, iar Liceul de Artă era foarte costisitor. În clasa a XI-a m-am transferat la un liceu seral, ca să pot lucra, la 19 ani am primit un job în București și astfel am ajuns aici.
– (R) Ce părere ai despre București ?
– (D.A.) (glumind) E mare și frumos, păcat ce e populat. Îmi place un oraș mare, îmi place un oraș activ, dar mi-aș fi dorit să fie puțin mai boem.
– (R) Cum ai perceput schimbarea de oraș ?
– (D.A.) La început nu cunoșteam pe nimeni, ma plimbam singură, dar doar prin centru, astfel nu mi se mai părea atât de mare. Mi-a plăcut…îmi doream să stau într-un oraș mare.
– (R) Dar din punct de vedere al relațiilor interumane? Bănuiesc ca în orașul natal aveai un cerc de prieteni. Ți-a fost greu să te rupi de ei, de familie?
– (D.A.) N-am avut niciodată un cerc de prieteni, am fost foarte ”autistă” din punctul ăsta de vedere (râzând). Mi-a plăcut să fiu mai izolată, și în plus mi-a plăcut să îmi fac mereu prieteni noi, nu să țin prietenii, să cunosc oameni noi dar cu care să nu am treabă prea mult. Familia însă mi-a lipsit și îmi lipsește, mai ales mama, pe care am considerat-o mereu cea mai bună prietenă…poate de asta îmi lipsește atât de mult.
– (R) Cum a fost pentru tine primul an de facultate? Te-ai adaptat rapid sau a fost un proces mai dificil?
– (D.A.) A fost oribil ! Nici prin gând nu mi-am putut imagina că un om poate face atât de multe cu creierul lui… Nu mi-am imaginat că voi ajunge să învăț sute de pagini într-o zi, mii de pagini într-o săptămână, nu mi-am imaginat că un om poate rezista la atâtea nopți nedormite și zile nemâncate (mai în glumă mai serios). A fost și primul an în care mi-au crescut fire de păr albe, asta spune totul. Dar facultatea era atât de frumoasă! Ca un drog, știi că îți face rău dar trebuie să îl iei. Așa am descoperit și sevrajul de după sesiune când am vazut că nu pot dormi daca nu mai citesc câteva sute de pagini.
M-am adaptat foarte rapid, în primele două săptămâni am fost numită șefă de an, am participat la sesiuni științifice, la congrese, am scris articole, iar la sfârșitul anului am intrat chiar și în sala de operație, descoperind ”microbul” numit chirurgie.
– (R) Spune-mi despre situația ta actuală. Familie, prieteni, colegi ?
– (D.A.) Sunt căsătorită cu un bărbat minunat, nu avem copii. De prieteni nu prea am timp, sunt câțiva colegi cu care comunic mai mult, dar atât. La medicină situația e puțin diferită, nu prea îți permiți să te apropii prea mult de colegi – ești respectat pentru cunoștiințele tale sau nu. Eu sunt respectată și lumea se bazează pe mine. Am rămas prietenă cu foști profesori, dar la un nivel mai profesional.
– (R) Care sunt pasiunile tale? Arta mai are loc în viața ta?
– (D.A.) Niciodată nu voi renunța la artă. Sunt ceea ce sunt, un grafician și un viitor doctor, acum încerc să le îmbin. Sunt puțini graficieni în lume care au cunoștiințe medicale, anume cei care pot face imagini intra-operatorii sau după alte proceduri. Imaginează-ți asta – cum ai face o reproducere după o endoscopie? Cum ai desena un punct culminant din timpul unei intervenții chirurgicale bazându-te pe ceea ce îți povestește chirurgul? Mai desenez și portrete, studii, nu numai chestii sinistre (amuzată).
– (R) Ce părere ai despre prejudecățile legate de femei în medicină ?
– (D.A.) După cum spuneam, am prins microbul chirurgiei. Se spune că femeile nu au ce căuta în chirurgie, eu zic însă, că ține de personalitatea fiecăruia – nu există să fi semi-chirurg sau numai puțin – chirurg. Aici nu e loc de greșeală. Există foarte multe ironizări ale personajului feminin în breaslă, însă nu mă afectează…echipa de chirurgi cu care lucrez mă consideră de multe ori ”bărbat”. Vorbind de pacienți, în România există o părere preconcepută că femeile chirurg nu sunt la fel de pricepute, așa că oricât te-ai strădui să schimbi părerea colegilor, pe cea a pacienților nu ai cum să o schimbi.
– (R) Cum vezi tu viața de familie în condițiile în care medicina îți va ocupa foarte mult timp? Ce vei alege – familie sau carieră?
– (D.A.) (oftează) Asta este o întrebare care înspăimântă orice femeie doctor. Dacă nu ai un partener înțelegător vei fi pus la un moment dat în situația în care să alegi. Medicina e ceva cu care rămâi toată viața…tu devii medicină, te integrezi în ea, nu știu dacă aș putea să aleg familia în defavoarea medicinei. Așa că nu pot să sper decât că soțul mă va ajuta, iar copilul mă va înțelege. În ramura chirurgicală, tocmai din motivul acesta, femeile doctor ori sunt singure ori divorțate.
– (R) Îți dorești să rămâi în țară? Știu că foarte mulți medici aleg să lucreze în alte țări.
– (D.A.) Nu se merită în momentul de față să rămâi în țară oricât de mult ți-ai dori. Salarizarea este o bătaie de joc, materialele de lucru sunt foarte prost distribuite, de multe ori sunt lipsuri, nu există medicație corespunzătoare, ajungi de multe ori să te simți ca un criminal. Pe de altă parte nici pacienții nu te fac să stai pentru ei – unii sunt agresivi, unii au impresia că te ”dețin”, nu au pic de respect pentru cadrele medicale și nu înțeleg chinul și munca depusă.
– (R) Ce îți dorești să realizezi în următorii 5 – 10 ani?
– (D.A.) Hai să zicem 10 (râzând) – pentru că în următorii opt mai am de învățat – 2 până la licență și încă șase de rezidențiat. Ca să fiu sigură că mi se îndeplinesc dorințele, prefer să le iau pas cu pas. Știu că viața poate fi scurtă, așa că îmi fac planuri pentru viitorul apropiat. Deocamdată îmi doresc să termin facultatea și să prind un post în străinătate.
autor: Dragoș Fotache, Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Arhitectura, anul.V
