fragment de roman de Vasile Popa Homiceanu
Cu cîteva zile înainte de Crăciun am intrat într-un magazin de pe
strada Gării, o stradă adîncită în infernul trenurilor de călători, a
mirosului de cărbune şi de carne arsă, a lampioanelor stoarse de lumină
din parcul pavilionului central, aici unde se varsă toată scursura umană,
din cele patru vînturi, nord sud est vest… Mi-am cumpărat o pereche de
pantofi de culoarea oului de raţă, cu tocul mai înalt decît cel obişnuit,
pentru că sunt uşor complexat de înălţimea Meliei, pantof cu botul lat,
aşa se poartă, domnule, o cravată cu un imprimeu motiv egiptean, ceva
cu piramide, sfincşi şi coloane frînte, într-un amalgam de culori fără
identitate, şi o cămaşă de satin roşu, cu butoni aurii şi guler de pîslă,
balene de argint, mi-am mai luat un sacou, care stă ca dracu’ pe mine,
umeri prea largi, lălîi, mov, de ce m-oi fi înşelat în privinţa culorilor, nam
nici un gust, culorile nu mă protejează de meschinăria gîndului caremi
joacă feste, şi Melia, puţină culoare zbanghie nu strică, eşti încă
foarte tînăr! Cred în tinereţea mea, mai puţin în gusturile estetice ale
Meliei, ea n-a avut niciodată gusturi concrete, se pricepe la cărţi şi la
scurte discuţii despre filosofi, debitează idei morale care mă agasează,
un melanj ideatic care combină ideile socratice cu sentimentul meu de
vinovăţie, armonizat cu povestiri liturgice din creştinism şi din vede. Ce
gînd meschin!…
Îmi frîng aripa somnului şi în faţa oglinzii văd un manechin, nu
sunt eu, ci un papiţoi care seamănă cu mine, proaspăt ras, dat cu pudră,
ieşind din chipul oglinzii, ca să-mi sfideze originea şi mentaliatea
campestră. Mă declar omul fără identitate, şi, în oglindă văd un lung
şir de moşnegi şi de babe, cu mîinile crăpate şi ochi osteniţi de zgura
vremii în care au vieţuit. Îmi fixez ceasul după ora exactă, şi-mi dedic
după amiaza lecturii dintr-un autor slav, care nu-i slav, ci gruzin sau
chirghiz, o carte despre sălbăticie şi inocenţă. O, îmi doresc să scriu o
carte atît de frumoasă, Ivoria, despre cai, vulturi şi dragoste, iar tu îmi
consumi timpul cu vizite nocturne, pe la cluburi fără autoritate juridică,
chiar dacă acolo ţipă cristalele, aurul din poleiala obiectelor de
patrimoniu, aerul vetust din simţirea acestor boşorogi pomădaţi şi
doamne platinate. Presimt că ne vom despărţi şi nu voi înţelege
predilecţia ta spre modernitatea cu orcie preţ, snobismul mă agasează…
– Ce-i rău să-ţi doreşti lucruri noi, timidule, se trezeşte Ivoria, să
stai la
taifas cu oameni interesanţi, care au făcut saltul de la pitecantrop la om,
nu?…
– Un ambalaj strălucitor care acoperă golul interior, ţip retoric, de
ce
fastul de aici, nu-i vezi? Parcă-ar fi nişte copii idioţi, prefer simplitatea
ţăranului…
– Prostii, timidule, sunt mulţi oameni ciudaţi care au
ceva de spus. Snobismul nu înseamnă doar afişaj, ci şi proiectul unor
dominante de viaţă, oamenii ăştia cu pene pe cap şi obrajii vopsiţi, vor
cu orice chip să arate că au depăşit stadiul de maimuţă antropoidă…
– Mi se face greaţă, Ivoria, şi, Vlad, prietenul tău, un monstru cu
coadă,
chelie, şi fără dinţi, mă întreb de ce omul acesta cu atîţia bani nu-şi repară
dantura?
Ivoria rîmîne stupefiată de observaţia mea, e opţiunea lui, pare
a-l apăra, Vlad, un lungan de doi metri, cu faţa scofîlcită şi părul excesiv
de rar, vopsit mov, aici toată lumea preferă movul, chiar şi eu sunt
scalvul inocent al acestei culori, cum altfel instinctul mi-ar fi dictat să-mi
achiziţionez un sacou mov.
– Dovadă de slăbiciune, spun spontan, fără să mă analizez.
– Dovadă că spiritul se mişcă, spune Ivoria, aşezată ostentativ cu
faţa la omul cu burta înflorată, şeful tribunalului judeţean, care măcăie şi
haleşte hălci de carne în sos tomat, şi icre de Manciuria, şi jambon
afumat, şi dulciuri, nişte prăjiturele ridicol de mici, care se culeg cu
penseta, şi apoi se bagă în gură.
…şi lunganul de Vlad, care-şi descoperă cei doi dinţi cariaţi,
fumînd cu nesaţiu, nişte ţigări lungi de-un cot, între degetele lui sidefate
prind cu ochiul un pahar de cristal de culoarea şofranului. Mă spionează
şi ciupeşte din pahar, soarbe licori ventilate de albastru şi violet, de roz
cafeniu cu unduiri marine, cum fac şi ceilalţi…Ciudaţii ăştia sunt cu
ochii pe mine, o gaşcă de străini care critică orice şi pe oricine, inclusiv
orînduirea noastră născută veşnică, şi eu strig: asta e curată bîrfă, Ivoria!
Nişte venetici care critică noile cuceriri şi revoluţia! Mă revolt, în timp ce
Ivoria îmi suflă în ureche sunt persoane importante de la capitală, sus
puşi!…
– …sus puşi, de cine, de ce? şi mă amestec în mulţimea pestriţă,
discret, observ, ca să nu scad definitiv în ochii mei, am şi eu mîndria de
creator…
O altă mogîldeaţă se apropie de mine, împinsă de o mînă
nevăzută, Virgil, se recomandă, un ins cu nume de cuţit şi glonţ, vecin
de stradă şi gînd cu Ivoria, la dracu’, ţiganul ghebos, mă întreabă scurt
scrii poezii? scriu, şi romane, şi romane, scriu, ai publicat, aici recunosc
gîndul mieros al Ivoriei din umbră, pune ea ceva la cale, cîte ceva prin
revistele locale, dar încă nu mi-a venit timpul, spun cu curaj, şi el: hm,
poate ai aflat , dar eu sunt tartorul literaturii locale şi universale, tinere,
să-mi trimiţi un manuscris, cum, unde, vin eu cu interes, o, nu, prin
doamna Felice, ea e managerul simţului tău artistic!… Şi rîde pocitania,
şi-şi dă ochii peste cap, şi observ că dinţii săi de aur verde sunt cariaţi, în
nasul de ebonită poartă un belciug de bronz aurit, iar de lobii urechilor
atîrnă nişte inele cu zaruri. Cum, o cunosc pe această doamnă minunată,
a salvat pe mulţi de la sinucidere, hi, hi, hi, hei, lasă, lasă, ştim şi noi!, şi
el cu privirile viclene, ca şi cum ar deţine adevărul despre soarta mea
prezentă şi viitoare. Ochii lui galbeni şi vicleni deţin o informaţie
preţioasă: că sunt incompetent în arta dragostei, şi că impotenţa mea se
trage de la degete! Ale cui degete, domnule, răcnesc, iar el izbucneşte în
hohote, se îndepărtează şi dispare în fumul gros al salonului, dincolo de
barul înalt, cu sticle vechi din aur verde.
Ivoria îşi dă seama că Vlad mi-i ostil, vede cum se înfiripă rivalitatea.
Vlad e prietenul meu din copilărie, provine dintr-o familie de magistraţi
el e ultimul, din păcate fără urmaşi…
– Şi omul acesta face legea, împarte dreptatea?
– Mulţi împart dreptatea fără să facă tamtam, Vlad e un copil mare
ca şi tine, şi el împatrte un soi de dreptate, e un mare răzvrătit în fiinţa
lui interioară, timidule, hai, nu te mai crampona de prejudecăţi, vino-ţi în
fire!
Nu-mi vin în fire, mă simt jefuit, un rahat, un mare rahat, Vlad
ăsta, care mimează intelectualismul şi solemnitatea unei rase superioare,
gata cu rasele, suntem cu toţii egali în faţa legii şi a lui Dumnezeu, Vlad
să se ducă darcului de ratat al sorţii, nu simţi cum pute de la o poştă,
Ivoria, halena lui construieşte stîlpii mizeriei umane, o greaţă de om.
El, cu rîsul lui de miştocar de cartier, mă dă gata, ia-l de pe mine, femeie
a plînsului, cum să faci dragoste cu un astfel de om!
– Aţi făcut dragoste ? o întreb, şi ea fuge cu ochii.
– Vlad e un copil mare, nu poţi să te superi pe el, alunecă Ivoria
în neantul firii ei vanitoase.
– Şi gaşca asta de rataţi şi nepoftiţi ai vieţii, nişte lunatici…
– Răule, şi ei sunt nişte copii, iartă-i pentru neghiobiile din seara
asta!..
– Rahat, totu-i un mare rahat, şi oamenii ăştia dau verdicte,
conduc generaţii, iau decizii în numele nostru, rahat, să mergem!…
Aerul de afară îmi induce linişea de care am nevoie, dar gerul încă
pătrunde în oasele noastre fragilizate de fumul înecăcios, de lumina
difuză din salonul îmbîcsit cu trupuri diforme, de moaştele femeilor
frumoase cu dinţii de viplă, de parfumul acelor femei cu gust de coajă
de nucă, femei elegante, Ivoria, ce vor face aceste fiinţe pe lîngă
maimuţoii ăia ciufuţi, ulduroşi şi vanitoşi, cînd vor ajunge acasă?
– Vor face patul şi , după aceea, dragoste, hai, gata cu
maliţiozităţile, mizantropul meu drag.
Respir cu dificultate. Ivoria se identifică cu viaţa, ne aşezăm în
drumul nostru pe o piatră din parcul din faţa Teatrului Naţional, şi ea
abia-şi trage respiraţia, nu-i văd paloarea, iar imensa ei bogăţie de suflet
se risipeşte acum. Am reflectat la răzvrătirile mele şi-mi pare rău, piatra
sub noi emană o dogoare astrală, şi statuile parcă se roagă chipului
nostru încărunţit.
– Ivoria, nu toţi murim în aceeaşi clipă, chemarea aceasta vine din
cer, şi cu rost.
Rostul nostru e să reînviem continuu iubirea, şopteşte trist.
O fi înţelegînd sofismele mele, raţiunea mea suficientă faţă de un
sentiment atît de ambiguu. Nu există dragoste fără obiect, Ivoria, iar
părerea mea de rău e că nu voi reuşi să-mi înfrîng pornirea spre carnea
ta, nu pot să abandonez ceea ce am început, cu orice risc, chiar şi cu
riscul de a mă pierde de mine însumi.
Nu ştiu ce oră vor fi bătut ceasurile de la Catedrala Mitropolitană.
Ne-am desprins de piatra rece din parc, am salutat statuile scriitorilor, neam
luat de mînă şi am traversat bulevardul, alunecînd cu aceeaşi paşi
de melc tandru, de la plecare, spre căsuţa de pe Arcu. Ciudat, poarta era
larg deschisă, luminile aprinse, şi am simţit o rană de foc aici, în piept.
Ivoria desenează-n văzduh o amintire, şi teama, invariabil, teama. În
simţurile mele olfactive intră savoarea florii de cactus, frunzele mari ale
ficuşilor care torturează spaţiul de pe hol, begonia care încă nu a înflorit,
santalul expus fărădelegii spaţiului închis, şi pisica aproape oarbă de
bătrîneţe, care doarme şi toarce întinînd aerul cu somnul ei. Intrăm în
hol, nu ştim cît vom fi hălăduit prin parc, dar în spaţiul suprahidratat al
bucătăriei răsare o fantomă care trage setos din ţigară. Şi năluca are
ochi de pisică oarbă, şi fumul gros îi fardează chipul cu o aură cinică, în
semiobscuritatea decadentă. Palid ca moartea, Vlad. Surogat de fiinţă
umană vie. Înfriguraţi intrăm, ca şi cum am vrea să nu fim văzuţi,
mirarea mea, nu şi a ei.
– Nu ne aşteptam să fii aici, tună Ivoria!
Gîndesc o clipă că eu sunt intrusul, dar mă dezbrac şi mă relaxez
pe canapea, Vlad nu există. Ivoria se înveseleşte, cerşeşte o ţigară, i se
oferă, dar nu o aprinde, şi asta salvează amiciţia noastră. Vlad aprinde
urechile unui liliac, şi ochii lui dilataţi, nefiresc de strălucitori, mă
orbesc.
– Mare scandal, Felice! scapă fantoma un hîrşîit, din gîtul
ştrangulat de-un viitor cancer de faringe.
– Imi închipuiam, spune Ivoria, care se scaldă în lumina
ultravioletă, risipită de florile de cactus. Spune!, vine ordinul ei, iar el se
execută ca un căţeluş nevinovat.
– Se fac cercetări, tot spitalul e-n fierbere, înţelegi, ce se întîmplă
acolo sus, e o nebuie!… Spitalul Central e întors pe dos, crima s-a
comis, dac-o fi fost crimă …
– …e posibil , scînceşte Ivoria, a fost găsit trupul victimei,
undeva pe la Izvorul Muntelui, cadavrul era jumătate mîncat de fiare,
jumătate ciupit de vulturi…
Nu înţeleg ce se întîmplă, cum discută cei doi despre un act
criminal, dezvoltă un limbaj păsăresc, despre nişte inşi ciudaţi…
– Sunt implicate mai multe persoane, de sus pînă jos, rîgîie Vlad din
acelaşi registru sonor.
– Şi, Dora!?…
– Nu recunoaşte nimic, fireşte, ea trăieşte cu amantul…
– Cu Vik…
– Da, cu Vik, profesorul de la arheologie, o să iasă un mare rahat
din povestea asta…
– … n-o să iasă, vine glasul Ivoriei, ca din fund de lume.
Pufăie maşinal din ţigară, se trezeşte din vis, face o cafea, eu sorb,
Vlad continuă să mîngîie drogul, un cristal verde cu iz de melasă, şi
povestesa asta ameţitoare începe să mă fascineze. O experienţă nouă în
viaţa mea, crima.
– Ancheta o face Dactilian, procurorul de la criminalistică,
scînceşte iarăşi Ivoria, cel cu burta înflorată, gîndesc, alt monstru.
– Dora ţi-a fost bună prietenă, zice Ivoria, v-aţi iubit.
– A fost şi prietena ta, aţi studiat medicina, zice fantoma.
– Adevărat, eu pe drumul meu, medic generalist la Grajduri, ea
cu ajutor divin, trăiască tăticu’, şi dom Profesor!…
Vine sarcasmul, răutatea, invidia, frustrarea. Dora a fost adusă
direct în spital, fără rezidenţiat, pe post de lector, desigur pe bază de
examen nescris, dar existent la dosar, şi Vik tot pe post de lector,
psiholog făcut la apelul de seară, fără nici o tangenţă cu medicina, dar
cînd lucrurile merg excelent, ceva trebuie să pută… Cei doi se ceartă, eu
sorb din cafeaua fierbinte, şi gîndesc că Vicolae are mai multe informaţii
despre…
– Crimă, clipeşte Ivoria, şi fantoma pare a se deşira pe fuiorul de
fum care înalţă viciul la rang de virtute, încă fumează şi bea, şi eu mă
strofoc să dezleg enigma cu cine pe cine a ucis şi de ce. Dau să pricep
cum vine conflictul, cum s-au copt relaţiile antagonice dintre soţ şi soţie,
posibil Dora, în aerul ei de nimfomană perpetuă, să-şi fi ales alt mascul
care s-o însămînţeze, posibil soţul ei să fi aflat de crima de adulter, şi tot
scandalul să se fi petrecut acolo, la pavilionul 6 femei, cînd luna dormea
după dealurile Buciumului. O fi fost întuneric desăvîrşit în universul
mental al bolnavilor de schizofrenie paranoidă, şi dacă cei doi amanţi vor
fi fost descoperiţi făcînd dragoste chiar în cabinetul doameni doctor
Dora, la orele 9.15, p.m., cum rezultă din analiza dosarului criminalistic,
atunci el va fi intrat, şi va fi izbucnit conflictul armat, cu amoniac şi acid
clorhidric, ca laboratoul din spitalul de boli infecţioase să nu poată
dezvolta nici o idee clară, de cum a avut loc crima. Mai departe lucrurile
s-au complicat, după ce cuţitul va fi fost înfipt între omplaţii victimei, şi
sîngele lui va fi stropit şeaua cărării care duce spre mînăstirea Bîrnova,
tîrîş. Mai apare o a treia persoană neidentificată, cînd galopul unei
trăsuri marşa către iazul din Valea Plîgerii. Apa era îngheţată, iar mortul
ar fi reuşit oricum să înoate la suprafaţă pe o aşa vreme cîinoasă. Aşa că
s-au dumirit, au tras concluzia că mai bine muntele, cu harnicii săi
hoitari, Dora!… Şi ea a fost de acord, ca să-l transporte cu maşina
personală, un Mercedes vechi, de pe timpul lui Stalin, moştenire de la
tăticu. Ca să dispară pe drumul Neamţului, în noaptea aceea, de 13
decembrie, Ivoria, cînd noi ne aduceam aminte de copilăria primei iubiri.
Cer o explicaţie, vreau să înţeleg, dar cei doi tac mîlc, eu sunt în
afara problemei cu crima, şi lucrurile se amplifică în necunoscutul minţii
mele: la dracu’ cu femeiele astea stricate, crima, şantajul, dragostea,
adulterul, lipsa unor informaţii clare, omorul trebuie să se produs în
spital, în noaptea de 13 decembrie, şi eu mă cutremur, o, am alibi, şi
Ivoria are alibi, eram împreună, făceam dragoste la lumina tuturor
inhibiţiilor acestei ierni singulare.
Consternaţi. Bem, mîncăm, ca să nu murim.
– Cadavrul a fost descoperit abia ieri, pe la trei după amiază de
un grup de tineri alpinişti, de fapt nişte rămăşiţe, ce mai rămăsese din
dinţii fiarelor a fost recuperat, fusese depeşat înainte de a fi aruncat
acolo, şopteşte Vlad din iadul care îi aureolează fruntea.
– Depeşat, îngrozitor, strigă Ivoria, şi se ia cu mîinile de cap, ce
om miununat, soţul Dorei era un statician desăvîrşit, un om de-o
blîndeţe şi-o delicateţe rare! scînceşte Ivoria.
– Poate de aceea, poate de aceea…
– Poate de aceea, poate de aceea, repet ca un papagal.
Am salutat floarea de catus, liliacul care înflorise între timp, cît
am analizat crima, erau flori de gheaţă în prag, gutuii, cei doi piersici,
portiţa rămasă deschisă, golul lăsat de nucul sacrificat, cîrciuma tristă de
la Zaim, întunericul care profila pe zăpadă chipul Dorei, femeia
criminală, duhul stins al tuturor concubinilor Ivoriei, cadvrul soţului
depeşat, stilul de apărare al avocatului poporului, şinele de tramvai
golite de goana unor animale preistorice. Toate se vor petrece la timpul
viitor, pentru că nu s-au copt încă lucrurile, iar revoluţia continuă. Am
salutat palatul Roznovanu, memoria soldatului necunoscut, justiţia
romană adăpostită într-o hală de carne, hala centrală şi maternitatea unde
a venit pe lume Liz, podul de fier, cimitirul Etrnitatea, şi statuia poetului
naţional, translată şi folosită continuu, în locaţii perpetue, din nevoia
acestuii popor de veşnică închinăciune. Am salutat frizeria de la poştă,
pîrîul Cacaina, zborul ciorilor pe cerul ciuruit de spaime, librăria de
cartier, şi casa unde-mi las trupul să se adăpostească, pentru a trece cu
bine, primejdia.
Am abandonat-o. Un rău de la fumul de ţigară, Vlad a rămas
acolo, printre flori, numărînd petalele magice ale florii de cactus.
(Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în pregătire)
