fragment de roman de Constantin Munteanu
După 200 de ani de la eliberarea Europei prin revoluţionarul
Liberté, egalité, fraternité ou la mort(26, sângele nostru îngroşându-se, am
ascultat cuminţi lozinca foştilor comunişti din linia a doua: „fără
violenţă!”, arătând cu toţii într-o singură direcţie, în care s-ar fi aflat
unicul vinovat, Nicolae Ceauşescu, fără să luăm aminte ce discipoli bine
instruiţi ieşeau din anonimatul dictaturii, făcând-o pe Danton-ii victorioşi
în faţa unor Robespierre, care nici n-au mai apucat să-şi facă auzită
vocea, necum să instaleze ghilotine, ducând România într-un second
hand al Europei, răscolindu-i cu abilitate, periodic, pornirile cele mai de
jos prin invazii repetate asupra intelighenţiei cu vederea dureros de clară,
drapând ţara în lozinci ţipătoare şi oferind-o ca pe o midinetă din Place
Pigalle, pe care au regulat-o cei ce-au cotizat mai mult la partidul aflat la
guvernare – cu un aşa simbol al existenţei lui Cristian mă străduisem să
închei romanul Viaţa la second hand. O săptămână întreagă am recitit
manuscrisul, detaşându-mă după fiecare lectură, să-l privesc de departe,
asemenea pictorului care se depărtează de şevalet să-şi privească opera
din toate unghiurile posibile. Îmi stăruia, încă, în amintire discuţiile
aprinse purtate cu fostul meu coleg de şcoală şi prieten din adolescenţă,
Cătălin Andrei Păduraru, acum marele CAP-one, ori Micul Don Corleone
al Iaşilor; „nici nu mă gândesc, Mihăiţă, să-ţi dau romanul înapoi! Chiar
tu mi-ai spus că poţi scrie un altul, doar eşti meşter, oricând poţi înălţa
„Altă monastire/ Pentru pomenire,/ Mult mai luminoasă/ Şi mult mai
frumoasă!”; important este să aibă cine-ţi plăti munca. Viaţa la second
hand îmi place la nebunie, mai ales toată povestea cu femeia aceea din
Siberia, pe care te rog s-o numeşti altfel. Nu-mi place Liuba, e prea
rusesc.” „Olga” – am intervenit eu prompt. „Mmmm… da! – a clătinat
26) Libertate, egalitate, fraternitate sau moarte (fr.) – deviza Revoluţiei Franceze de la
1789 capul afirmativ prietenul meu, dar imediat s-a oprit. Cehov, una din cele
trei surori. Nu, nu-i ce ne trebuie. Frumuseţe, eleganţă, sobrietate, putere
de sacrificiu, gingăşie, spirit ludic, maiestuozitate în dimineaţa când îşi
beau ceaiul în salon…” „Am eu aşa ceva în roman?” „O să ai!” „Tamara”
– am şarjat, prins în joc. „Excelent! La Tamara mă gândeam şi eu – l-am
văzut pe Cătălin cum s-a bucurat ca un copil care tocmai a primit cadoul
visat. Totuşi… – a părut prietenul meu că se îndoieşte – n-aş vrea Tamara,
am eu motivele mele…” Motivele tale…– l-am dojenit în gând. Aflasem
că-n Est, pe unde fusese cu afaceri, Cătălin cunoscuse o doctoriţă, mare
savanta in boli interne, Tamara Mihailova Markov, văduva
academicianului Markov; fiul acesteia, Vaniuşa, era cel care stătea în
spatele tuturor afacerilor sale cu petrol. „Ce zici de Tania? Tania
Baikalova, cu trimitere la Lacul Baikal, că tot ai plasat povestea lor de
dragoste în Siberia?” – s-a entuziasmat Cătălin. „Baikalova nu! – i-am
hotărât. Românii au avut o Vera Baikalova, kominternistă sub acoperire,
soţia unui securist venit în ţară pe tancurile sovietice. Am citit asta într-o
carte de amintiri, căreia i-am făcut referat imediat după 1990, scrisă de
un fost medic psihiatru, el însuşi ofiţer sub acoperire. În dimineaţa când
s-a terminat de tras tot tirajul de treizeci de mii de exemplare, cineva l-a
cumpărat integral, iar zaţurile au fost topite – poveste lungă…” „Tania
Mihailova, fiica lui Mihail Angarov, că tot îţi place ţie lunca Angarei – a
hotărât Cătălin. Stai că uit esenţialul – şi-a amintit el ceva şi a plecat în
grabă să scormonească iar în bordul Jeep-ului, de unde s-a întors cu alt
plic, mult mai gros. Promisiunea. Încă zece mii. Pentru că merită!
Romanul mi-a plăcut foarte mult. Am aici nişte notaţii – mi-a arătat
câteva pagini puse peste manuscris. Gripa, chiar ameninţând cu
pneumonia, nu-i ceva care să reclame intervenţia imediată. O criză de
bilă, suspectată că-i peritonită, da! Liuba, pe care-o vom numi Tania, nu-i
asistentă medicală. O faci doctoriţă internistă şi nu la un dispensar, ci
într-un spital. Ea îl scapă pe Cristian de operaţie. Dacă-i rusoaică, te rog
să te gândeşti la Mama Rusia, statuile acelea uriaşe ale lor, din toate
oraşele mari, doar ai fost în excursii în U.R.S.S.; aşa să mi-o zugrăveşti.
Şi neapărat părul blond şi ochii mari şi albaştri – altfel, nu-i credibil
personajul. Chiar tu sugerezi că femeia aceasta este însăşi Rusia
siberiană, acea parte mirifică, plină de stoicismul celor obidiţi, purtând
stigmatele Iisuşilor răstigniţi acolo.” „Excelent! – am exclamat eu
entuziasmat. De ce nu scrii tu pasajul cu Siberia?” „Eu?! Şi cine-ar mai
face bani în ţara asta?!” „O-ho! V-aţi numărat câţi milionari sunteţi?” – lam
înfruntat eu. „Or fi, dar n-am nici un chef s-ajung milionar, ţi-o jur!”
L-am privit stupefiat – vorbea serios şi mă fixa de sus cu aerul lui de
mare demnitar. „Prostule! – a explodat Cătălin în râs, hotărât să-mi
alunge nedumerirea. Eu sunt miliardar… Şi-apoi, – a oftat, coborând
tonul spre şoaptă – chestia cu Iisuşii răstigniţi acolo, în Siberia, este un
citat din tine, din jurnalul călătoriei cu transsiberianul.” După un timp, în
care mi-am făcut de lucru cu sticla din care tot umpleam paharele,
prietenul meu a continuat: „Este frumoasă scena din gara Irkutsk, dar
prima întâlnire te rog să fie pe cheiul cel mare din Odessa. Tamara –
pardon! Tania – ţine în cabinet o filă ruptă din Tânărul leninist cu poza
digului. A visat mereu să se plimbe cu cineva drag, de vârsta ei, pe digul
acela. Nu ştiu dacă e mai bine să-şi piardă costumele de baie în apele
Mării Negre la Odessa, ori în undele Angarei. Tu hotărăşti. Dar,
neapărat!, măcar o plimbare prin Piaţa Roşie, noaptea. Tama… adică
Tania are o voce frumoasă (a cântat în corul Facultăţii de Medicină) şi-i
fredonează lui Cristian Înserările Moscovei. Poate chiar… vezi că ţi-am
notat acolo… se vor plimba pe lângă zidurile Kremlinului şi vor asculta o
melodie la balalaică venind de pe un vas de agrement ce urcă agale pe
râul Moscova la lăsarea serii – locurile sunt superbe!” „Ştiu – i-am
răspuns prompt. Când am fost eu în excursie, m-am oprit lângă o tufă
înflorită şi l-am rugat pe Vic să se agite, ca şi cum m-ar fi pozat stând în
mijlocul tufei, în timp ce eu, de fapt, făceam pipi. Văd eu ce-mi iese, dar,
cum Tania mea este o fostă deportată în Siberia pentru volumul ei de
versuri samizdat, – şi fii atent, de la Soljeniţin ştim că una ca ea, când
ajungea în Siberia, ori se dădea celui mai puternic, ori era a tuturor; aşa
că Tania noastră va fi fosta soţie a defunctului politruc şef al orăşelului
uitat de Dumnezeu, un ţap căruia îi murise baba şi voia una tânără. Deaceea,
tare aş mai pune-o să-l tragă pe Cristian lângă un contrafort al
Kremlinului, într-un colţ, ca o încleştare izbucnită din patimă, aşa, măcar
câteva secunde… – să descriu cum însuşi Kremlinul pare să se cutremure
de plăcerea împreunării… pentru ca apoi, ieşind amândoi din întunericul
înserării ca două umbre scăpate de securea călăului, s-o aud izbucnind un
Piusti silnee greanet burea!(27 – ca un triumf al ei asupra tinereţii
pierdute.” „Eşti nebun! – s-a speriat Cătălin, dar imediat a început să râdă
încet, ca unui gând plăcut: Treaba ta! Vezi ce-ţi iese. Mie, ideea îmi
place. Dar fii atent! – a devenit vocea lui gravă. Nici o clipă nu trebuie să
laşi impresia că iei în răspăr Rusia; la dracu’ cu politica! Eşti scriitor –
vorbeşte de oameni.” „Deci! – am intervenit eu pe un ton grav,
abţinându-mă cu greu să nu zâmbesc – o înghesuim în zidul Kremlinului,
ori ba?” „Poţi s-o regulezi şi-n vârful Turnului Spaski, agăţată în steaua
de rubin – a răspuns Cătălin hotărât –, dar scena să fie credibilă, plină de
27) N-are decât să vină furtuna! (rus.), versul final din poemul lui Gorki, Cântecul
vestitorului furtunii
omenesc…” „…şi să spună ceva – am completat eu –, altfel, cantonăm în
mahalaua instinctelor expuse prin scris ca rufele prost spălate pe
garduri.” „Mă rog! Tu eşti creatorul; încearcă să îmbogăţeşti mereu
nivelul doi de lectură – nu vreau acţiuni gratuite, oricât de pitoreşti ar fi;
măcar atâta ştiu şi eu despre literatura bună. Şi-apoi – te rog! –, ţine cont
că grosul afacerilor mele este acolo; nu mă pune rău cu ruşii. Te rog!”
Odată ieşit pe poartă, i-am uitat rugămintea. La masa mea de scris, în
tăcerea nopţilor târzii din casa părintească, în care mă refugiasem după ce
avocaţii Annei de Viena îmi luaseră totul, eu reuşind să salvez doar
icoanele de Grigorescu şi o copie pe piele de bou a Ţiganiadei făcută pe
la 1800, am clădit povestea de dragoste dintre cei doi cum am crezut eu
că mă reprezintă ca scriitor; Tania şi Cristian, două mase critice ale unei
mari iubiri îngheţate la porţile Siberiei, într-o parcare pustie, lângă
obeliscul ce marchează meridianul ce desparte Europa de Asia; „rămân
aici, moi daragoi maladeţ(28, printre mestecenii ca nişte oase albe ale
morţilor mei ridicaţi să plece drepţi şi demni spre Dumnezeu…”
Muncisem câteva săptămâni, fără să mă tem de ce va zice Cătălin, „poate
renunţă să mai semneze romanul, că se poate trăi şi fără un rinichi ori un
testicul…”
– Pusti silnee greanet burea! – am exclamat când am văzut
maşina prietenului meu intrând pe poarta lăsată larg deschisă.
După ce s-a făcut comod, ca de obicei, lăsând în camera din spate
tot ce avea prin buzunare şi ar fi putut încorpora vreun microfon, Cătălin
mi-a făcut un semn să mai aştept şi a fugit la Jeep, de unde s-a întors cu
un plic pe care mi l-a aşezat lângă paharul cu ţuică:
– Sunt treizeci. Deocamdată! Da’ ia spune, la o adică, ştiu eu?, so
trezi vreun nebun să te reclame că prea-ţi merge bine, ai cum îi
justifica?
– Îmi dai tu cât pot eu justifica? – m-am uitat fix în ochii lui. Şiapoi,
– am desfăcut larg braţele – să dăm statului nostru de drept
posibilitatea unei victorii: să fiu eu coruptul dovedit –Înaltă Poartă
Europeană va jubila.
– Nu-i de glumit, Mihai! – m-a avertizat Cătălin pe un ton sever,
care a început să mă irite. Eu văd ce vânzoleală-i pe sus, prin Guvern.
Am adus vorba de procesul lui ăsta de m-a fraierit, Grigore Dănion;
privatizări pe te miri ce… Au sărit toţi cu gura pe mine, că avem altele
mai importante pentru ţară. O caracudă ca tine, însă, o vor prezenta ca pe
un Moby Dick vânat şi prins de ei. Te poţi trezi purtat prin instanţe şi cu
vreo interdicţie, ca ăsta, escrocul de Dănion, care nu poate părăsi ţara –
28) dragul meu voinic (rus.) măcar el a furat de-a stins, dar a împărţit cu toţi, de-aceea au şi sărit să-l
apere, cică nu-i treaba mea.
– Ooo, şi-i merge rău al naibii! – am exclamat eu iritat de-a
binelea. Are tot ce vrea, Trei Vagoane vine săptămânal la el cu plocoane,
iar când i se scoală, scoate Lexus-ul din garaj şi se duce la vreun motel
din marginea Iaşiului, dă patru-cinci sute de euro şi-şi lasă icrele în vreo
minunăţie de peştoaică… Băieţii lui au afaceri în toată lumea, nevastă-sa,
cabinet medical…
– Cabinet? – a început Cătălin să râdă. Tu numeşti cabinet cea
mai mare clinică de fertilizări in vitro?! Vezi, domnule scriitor, că nu eşti
informat nici măcar despre cel mai bun prieten al tău din copilărie?
– Las-o mai moale cu „cel mai bun”! – i-am tăiat eu elanul. Cei
mai buni au fost alţii de-aici din sat: Gică, Costică, Aurel – răspândiţi
prin lume, la casele lor modeste. În adolescenţă, ai fost tu, Sorin şi cam
atât. Mai apoi, nu mai contează. Iar acum, am pe unul… Apropo, nu vrei
să închiriezi spaţiul ăla din Târguşor, unde vând firmele tale haine vechi?
– Îl vrei? – s-a uitat Cătălin la mine cu bucurie, derutat mai
înainte de iritarea care mi se citise în glas. Ia-l! Scapă-mă de el, că nici
leafa ălora de vând acolo n-o scoate – vine unul înalt şi cu nas lung joia şi
duminica şi vinde haine direct dintr-o dubiţă răblăgită; are ăla un vad şi
nişte haine bune!… Am vorbit cu primarul Târguşorului să-i ridice
autorizaţia. „Nu pot, domnu’ Păduraru, că-i protejatul unuia mare, că
dacă-i ridic autorizaţia, ăla mare are intrare la toate ziarele din judeţ şi mă
face praf. Cereţi-mi orice altceva!” „Cine-i ăla mare, că-l fac eu praf” – lam
rugat pe primar, dar n-a vrut să-mi spună. M-am lăsat păgubaş; „dă-l
dracului!”, i-am zis; acvila non capit muscas!(29
– Mai du-te-n pizda mă-ti cu banii tăi cu tot, acvilo! – am
explodat eu, măturând dintr-un gest paharul plin cu ţuică şi ceaşca de
cafea din faţa mea.
Cătălin a rămas cu gura căscată. Eu începusem deja să mă plimb
prin jurul fotoliului de plastic din care sărisem ca ars. Îmi venea să-i dau
cu sticla de ţuică între coarne, să-l învăţ minte. Eram o muscă pentru el…
– mă călcase rău pe bătătură; anul trecut, eu mersesem la primar şi-i
obţinusem lui Pinocchio autorizaţia de-a vinde în piaţă. Aflasem că soţia
primarului e profesoară de Istorie la şcoala din Târguşor; am discutat
întâi cu ea, m-am oferit să le aranjez câteva emisiuni despre liceu, mai
ales despre muzeul de care se ocupa profesoara, cu exponate din Cultura
Cucuteni, iniţiat de răposatul Costin Merişca pe vremea când eram eu
elev la gimnaziu. Doi scriitori ieşeni au venit şi au făcut reportaje ample
29) Vulturul nu prinde muşte (lat.)
despre muzeu, apoi despre festivitatea de la zilele şcolii. Când m-am dus
la primar, a coborât la intrare să mă întâmpine personal. Din păcate, nu
mai avea nici un spaţiu liber pentru Pinocchio. „Don Corleone a pus laba
pe tot, domnule Vlădeanu. Tremură toţi în faţa lui, că-i puşculiţa
partidului în campanie, dar lăsaţi!, sigur se duce dracului; e-n picaj, toţi o
ştiu. Cei de la Finanţe stau cu chibritul în mână; aşteaptă semnalul să
aprindă tunurile…” Asta era anul trecut, în septembrie; între timp, după
succesul petrolului importat de el, Cătălin a ajuns vicepremier. Din
comerţul ambulant al lui Pinocchio, eu mă alesesem cu haine de calitate –
chit că erau second hand – pentru prinţesele mele, Ina şi Georgiana. Miar
fi trebuit o avere să le cumpăr atâtea haine de blană, plus multe altele;
eu însumi purtam (şi mai port) costume de firme celebre.
– Mihai… – a reuşit Cătălin să-şi recapete glasul. Zău! M-a luat
gura pe dinainte; ştiu că-ţi repugnă aerul acesta superior, dictatorial, de
afacerist veros – chiar şi eu am renunţat la el, crede-mă! Am vrut doar săţi
spun că abia aştept să scap de spaţiul ăla, zău! Cu ce te-am supărat?
– Nu crezi că plicul ăsta-i cam mic? – am arătat spre ceea ce
adusese din Jeep, hotărându-mă pe moment să duc discuţia unde voiam
eu.
– Săptămâna viitoare îţi mai aduc… – promit!
– Tu crezi că de bani e vorba? – l-am pus eu la punct. Acvilo, nu
mă interesează câte muşte ori câţi şacali prinzi tu! Mă doare-n fund!
Peste câţiva ani, oricum, toţi veţi fi nişte rahaţi uscaţi, nici măcar
mirositori! – i-am strigat, ţinându-l sub ameninţarea braţului strâns. Dar
dacă tu vrei să miroşi încă frumos dintre paginile Vieţii la second hand,
pe care ţii s-o semnezi, trebuia să-mi vii cu un plic mult mai mare!…
Ochii lui Cătălin au prins a clipi bucuroşi.
– Cât? – a făcut el un gest ferm cu palmele, parcă să-mi confirme
că-i de acord cu orice sumă.
– Un plic de format A4, în care să fi fost primele 50 de pagini
copiate cu creionul, cu acolade, săgeţi şi ştersături cât mai multe – cum
am discutat.
– Eşti nebun, ţi-am mai spus! – a clătinat din cap Cătălin,
începând să râdă bucuros, înţelegând care-i motivul supărării mele.
– Iar tu eşti mai prost decât credeam dacă-ţi închipui că mă las
cumpărat aşa uşor! – i-am strigat. O vrei pe Tania? Sigur c-o vrei! Abia
aştepţi să-i simţi sfârcurile în gură şi mâna ei dibace ocupându-se de
sexul tău, să vă împreunaţi o clipă, ca un trăsnet, în umbra înserării şi să
vă faceţi una cu zidul Kremlinului, extaziaţi de acordurile balalaicii de pe
vasul de croazieră ce urcă pe râu… Sigur că vrei să fii fascinat de Tania
când va veni de-a lungul digului mare din Odessa… – mi-am menţinut eu
tonul ridicat. Aştepţi cu nerăbdare să vă pierdeţi costumele de baie în
apele Angarei, apoi să te tragă firul de nylon de picior când eşti sub
Tania, ori deasupra, şi-al naibii de aproape de momentul care ne face pe
toţi, fiecare cu clipa lui, împăraţi ai Universului, că intensitatea
momentului iubirii nu e dată de numărul banilor din pungă. Viagra lui
Pfizer pompează doar sânge în organ, întărindu-l, nu şi sentiment în
suflet. Organe sunt şi din cauciuc siliconic; sentimente – ba!
– Bine, şi ce vrei? – a încercat Cătălin să mă tempereze.
– Ia spune, când eram noi adolescenţi, ai avut fantezii erotice cu
Nadina lui Rebreanu? – sigur c-ai avut, doar tu ai venit la mine şi mi-ai
dat să citesc fragmentul… Apoi cu Ana lui Vasile Baciu, când Ion al
Glanetaşului o saltă pe cuptor, „îi ridică până-n brâu cămaşa” şi o iubeşte
cu patimă… Dar ia spune: poţi schimba o iotă din ceea ce scrie acolo?
Mie, spre exemplu, mi-ar plăcea acum, când recitesc Răscoala, ca Petre
Petre s-o iubească pe Nadina în sanie, când o plimbă îmbrăcată ca o
prinţesă; m-ar încânta să văd cum cad blănurile scumpe de pe femeia
aceea din lumea înaltă a României anului 1907, cum rămâne goală, ca
orice muritoare, şi-abia atunci înţelege că nu-i cu nimic superioară lui
Petre Petre, în gura căruia n-aş mai pune acel superb „cucoană,
necucoană”; poate că eu l-aş vrea mai cinic, pe structura mea; s-o
determine pe Nadina să facă ea oficiile complete de gazdă, să nu moară
strânsă de gât, ci s-o văd bătrână şi singură, visând în fiecare seară cum
„braţele ei încolăceau inconştient gâtul bărbatului care-i răscolea toată
fiinţa într-o înfiorare ameţitoare… parcă s-ar fi împărtăşit dintr-o taină
necunoscută, amară şi dulce mai presus de toate”… Să se stingă visând la
acel bărbat pe care alde soţul ori socrul ei l-au ucis cu ajutorul
jandarmilor. Dar, din păcate pentru păcătosul din mine, ori de câte ori aş
reciti eu Răscoala, Petre o va găsi pe Nadina tot în „neglijeul de mătase
moale albă”, iar femeia, nu numai că nu va face oficiile de gazdă lui
Petre Petre, ci va fi mereu învinsă de „mâna lui grea ca un mai între
pulpele ei lipite, despărţindu-le şi făcând loc genunchilor lui” – aşa a vrut
geniul incontestabil al lui Rebreanu! Noi trebuie să ne mulţumim cu ceea
ce ne-a dat el în orele târzii de trudă, în casa din Valea Mare. Mai
contează câte ocheade şi-or fi aruncat ţaţele high-life-ului Capitalei după
ce a fost publicat romanul?! Ocheadele s-au pierdut în neant. Eternitatea
a păstrat opera. Şi pot jura că sute de femei de pe cea mai înaltă treaptă a
societăţii, de demult, ori de acum, cărora ziua nu le ajungi nici cu
macaraua pompierilor la nas, noaptea, când nu pot adormi lângă un soţ
impotent ori prea ostenit, îşi doresc în disperare pumnul „ca un mai” să le
desfacă pulpele… – dar pumnul al cui este?… Cine spune cât de obraznice
sunt mameloanele Taniei jucând libere sub bluza de vară, ori poate stabili
pentru totdeauna cât de tare îl trage peştele de picior pe Cristian în clipa
cea mai fericită a vieţii?! – am întrebat eu, dezgolindu-mi talentul
oratoric, pentru ca în clipa următoare, să mă aplec spre Cătălin şi să-i
şoptesc: Autorul. Toţi ceilalţi primesc ceea ce vrea creatorul. El va hotărî
dacă Tania se va amuza copios, ajutându-l pe Cristian să-şi elibereze
piciorul de firul de nylon, ori va sta mofluză că a fost întreruptă chiar în
momentul când trebuia să-şi ia zborul spre înalturi. Chiar şi scena de
lângă zidul Kremlinului, dacă vreau eu!, – m-am arătat cu degetul, să fiu
mai convingător – poate deveni, în câteva minute, o simplă strângere de
mână pe aleea spre Piaţa Roşie – de ce să zguduim zidul atât de trainic?!,
mai ales că-ntre meterezele lui, în vreun birou luxos, e cel ce hotărăşte
dacă mai vine sau nu vreun petrolier spre terminalul de la Marea Neagră,
să-ţi dubleze ţie conturile… Vă place sau nu, domnilor cu bani, ăsta-i
adevărul. Voi sunteţi Cezari de-o clipă; Arta – de-o veşnicie, chit că nu
vă convine. Şi nu poţi să fii creator scoţând din torpedo plicul cu euro,
crede-mă! Fiecare cuvânt e o plantă mirifică; trebuie sădit, plivit, prăşit,
udat cu sudoare, să dea rod profund în mintea cititorului. Eu nu ţi-am
cerut decât să mai prăşeşti o dată – să te prefaci că prăşeşti, de fapt – ceea
ce eu am trudit cinci ani pe acest ogor, clar?! Vrei? – bine! Nu? Primeşti
banii înapoi cu recomandarea de-a te întoarce la clasici, Coşbuc, spre
exemplu: „Bogata-şi pupă boii-n bot/ Îmbătrânind cu boi cu tot”.
Obosisem şi m-am aşezat înapoi în fotoliul din plastic. Ştiam că
întinsesem coarda prea mult – îmi ieşisem din sărite – şi aşteptam, cu
oarecare strângere de inimă, reacţia lui Cătălin. „În fond, pot trăi şi fără
un testicul!” – mi-am hotărât, amintindu-mi cum cel cu care discutasem
pe internet îmi spusese că-mi va pune în cont, înainte de operaţie,
cincizeci de mii de euro. Am ridicat privirea, s-o înfrunt pe-a prietenului
meu, pe care îl simţeam stând calm dincolo de masă. Cătălin surâdea;
faţa i se întinsese, ochii îi luceau, iar gura lui revărsa zâmbetul.
– Ştii de ce râd? – a răspuns el privirii mele întrebătoare. Voi,
creatorii, aveţi aceleaşi fixuri. În toamnă, când se chinuia să scoată
albumul, pupilei tale, Ina Răzeşu-Zugravu, îi mai trebuiau câteva sute de
euro, că găsise o hârtie mai bună. I-a cerut soţiei mele un acont, că deja
primise comandă de ţoale pentru revelion. Soţia nu i-a dat. Ina i-a
transmis, prin prietena ei Gina, aceeaşi replică: întoarcerea la clasici şi
versurile din Coşbuc. Ciocănitoarea Woody a mea a înjurat-o. Dar când a
fost lansarea albumului, mai ales după, când tot Iaşiul, apoi şi
televiziunea naţională, comentau evenimentul, nevastă-mea – să facă
depresie, nu alta! Ratase ocazia să iasă în faţă, să fie văzută alături de Ina,
să se ştie că ea a ajutat-o să-şi publice albumul… Pe lângă crucea dată de
Mitropolit, care, oricum, nu se prea vede, să se fi văzut în presă ca un
mecena al unei mari speranţe, pe care doar ea a intuit-o – pe naiba!,
singurul care poate spune asta eşti tu. Cât despre mine, – s-a arătat cu un
gest ironic – pretind că, de nu-s mai deştept decât gaiţa mea, măcar învăţ
din experienţa ei. Aşa că ia acest acont – a împins el plicul cu vârful
arătătorului către mine – şi primeşte promisiunea că voi veni şi cu plicuri
A4, pline cu pagini copiate. Am să le copiez – a devenit glasul său ferm –
, chit că asta-i doar ambiţia ta, să înţeleg ce înseamnă o carte – chiar tu
spuneai cândva că, înainte de-a judeca o carte, e bine să încerci să copiezi
câteva pagini din ea.
– Nu, Cătăline – am devenit eu calm, străduindu-mă să dau o
inflexiune caldă tonului, bucuros că n-am ratat afacerea cu ieşirea mea de
mai înainte („şi dacă cel cu operaţia este un poliţist care îmi întinde o
cursă?!”). Vom face în felul următor: ai timp destul să copiezi
manuscrisul, care va trece drept forma de bază a cărţii; evident, vei
începe copierea după ce eu voi curăţa textul de tot ceea ce înseamnă stilul
Mihai Vlădeanu. Tot eu voi culege la calculator manuscrisul. Când vom
considera că avem forma finală, tragem două print-uri cu care te vei
prezenta la doi critici literari. Cel mai bun ar fi Matei Avram, dar nu
garantez că-l prinzi treaz ori dispus să te asculte. Alţi doi sunt Aristide şi
Ioachim. Soliciţi o întâlnire cu fiecare în parte. „Domnule profesor, ştiu
că vreţi să participaţi la un congres. Poate chiar însoţit de doamna… Ori
poate vreţi un sejur undeva, într-un loc exotic. Evident, tot însoţit. În
schimbul acestei sponsorizări pe care o voi face cu mare plăcere, vă cer o
consultaţie. Când m-am dus la marele profesor – şi-aici tu va trebui să
spui numele unui doctor la care ai apelat vreodată –, nu m-am dus să-mi
spună că-s tânăr, frumos, sănătos şi potent. I-am cerut un diagnostic
corect şi, eventual, o reţetă…” Vei lăsa o pauză, cât să soarbă cafeaua ori
să guste din vinul nobil dacă mergeţi la restaurant – şi eu cred că
restaurantul este varianta cea mai bună, că nu în fiecare zi te invită cel
mai bogat om din România la un taifas –, iar după pauză, vei pune geanta
diplomat pe masă şi-o vei deschide, arătându-i interiorul, cum fac
mafioţii când plimbă paralele. „Acesta, domnule profesor, este
manuscrisul la care muncesc de opt ani…” Atenţie, Cătăline! Datarea pe
manşetă trebuie să înceapă cu opt ani în urmă. „Celălalt este print-ul. Vi
le pot lăsa pe amândouă, dar cred că print-ul, care-i varianta finală după
opinia mea, vă este de ajuns. Doresc un diagnostic şi, dacă se poate, dacă
este cazul, o reţetă de însănătoşire. Ce ziceţi? Cred că toată truda cu
cartea mea vă va lua câteva zile. În acest timp, un chirurg de notorietatea
dumneavoastră ar putea câştiga opt-nouă mii de euro. Aici aveţi un plic
cu zece. Vă repet: nu-mi faceţi nici un serviciu spunându-mi că-s tânăr,
frumos şi sănătos. Chestia cu potenţa este relativă – depinde de parteneră,
o ştim amândoi, doar suntem bărbaţi.” Vezi, Cătăline, că amândoi criticii
sunt cam fustangii, aşa c-or să guste gluma asta. Restul va veni de la sine,
te asigur!
După o pauză lungă, în care privirea lui Cătălin a stat fixată în
ochii mei, am adăugat pe acelaşi ton:
– Acum ai înţeles de ce-i nevoie să ai manuscrisul copiat şi cât
mai „muncit”? Uită-te bine la manuscrisul meu şi imită-l cât poţi – e un
ogor pe care eu cultiv, ud şi prăşesc de cinci ani.
– Dacă n-aş fi citit romanul, aş fi zis că eşti nebun: cinci ani! În
timpul acesta, eu am devenit miliardar. Dar nu se compară, crede-mă! – a
întins Cătălin gâtul, să-mi dea impresia că vrea să-l văd mai bine. Mai
gândeşte-te, Mihai! – a îndreptat arătătorul către mine. Tu chiar vrei sămi
vinzi romanul?
Am tresărit.
– Nu-ţi cer banii înapoi – dă-i dracului! Te trec pe-un stat de plată
consilierul meu la Guvern, ba chiar şi la firmele mele, şi ne socotim noi…
– Dar n-a fost vorba de vânzare, Cătăline. Am convenit că-l
înfiezi şi mă vei lăsa să-ţi dau sfaturi cum să-l creşti. Eu sunt bătrân în
ale scrisului; cine m-a citit, poate o va mai face; cine nu – cruce! Mihai
Vlădeanu face parte din pluton; cine încearcă să-l avanseze este privit
chiorâş de cei din faţă, ori nu-i băgat în seamă. „Lasă-l să moară şi-om
mai vedea” – se zice. Alta-i situaţia când vine năvalnic unul nou, notoriu
în alte domenii, domenii de unde pot trage alde Ioachim ori Aristide
foloase: o sponsorizare, o numire în diplomaţie, un post de tăiat frunze
mai mari la câini inexistenţi… Sinecura este cel mai râvnit loc de muncă.
– Mda… Trebuie să accept că eşti mai bun decât mi te închipuiam.
Ştii să pledezi. M-ai convins. Nu-mi rămâne decât să muncesc ca un rob,
să-l transcriu – a atins el cu vârful degetelor manuscrisul aşezat pe masă,
între noi.
– Mai degrabă ca un scrib, Cătăline – am precizat eu. În Egiptul
antic meseria de scrib era foarte apreciată, cât cea de medic. Mai vrei? –
am arătat paharul, în care deja începusem să torn.
– Nu, că trebuie să fiu în formă la şedinţa de la judeţ, mâine
dimineaţă; m-au ameninţat că-mi retrag sprijinul dacă nu susţin
ordonanţa de urgenţă referitoare la spaţiile verzi; au pus mahării de la
partid ochii pe nişte spaţii în centrul oraşului… Vezi că Geo se ţine de
capul meu, să te aduc la o întâlnire în trei.
– Care Geo?
– Baldachin. Fostul prim-secretar. Mi-a spus c-ar vrea să stea
odată mai pe îndelete de vorbă cu tine. Zice că-l urăşti de moarte… „Bă,
nu-i bine să te urască un romancier, mai ales când ştiu că singura vină a
mea e că m-am îndrăgostit ca un nebun de aia, de-i fusese amantă” – mi-a
spus de curând, când a aflat că ţi-am făcut o vizită.
– Bine. Transmite-i c-o să bem cândva toţi trei o cafea. Acum nu
pot; am de muncă, nu glumă – am arătat spre manuscris. Văd c-ai început
să caşti. E-o plăcere să fii oaspetele meu. Abia te convingi că meseriaşii
tăi au făcut treabă bună – am arătat spre bătrâna casă ţărănească
modernizată de curând de şantierele lui Păduraru.
L-am lăsat să stea pe lângă Jeep mult, aproape o oră; a deschis
telefonul, a vorbit îndelung cu cine l-a căutat – în fine, şi-a văzut de-ale
lui. M-am bucurat că pot pregăti cina în linişte. Apoi ne-am urat noapte
bună.
– Auzi, dacă nu erau plecate la Londra, le chemam aici pe cele
două graţii, Ina şi Georgiana… – i-am zis înainte de-a intra fiecare în
camera lui.
S-a uitat lung şi inexpresiv către mine.
– Ce te-ai speriat? – l-am ironizat eu. Sunt lesbiene – inofensive!
Hai, somn uşor!
A doua zi n-a vrut să mănânce nimic la micul dejun.
– Doar cafea. Şi lapte – a arătat spre găleata de plastic adusă de
naşul Ion în zori.
Înainte de plecare, şi-a amintit:
– Cât pe ce să uit. Ai factura dată de şeful şantierului pentru
modernizarea casei?
– Da.
– Ai citit-o?
– Am semnat unde mi-a arătat inginerul.
– N-o să te iau niciodată tovarăş în afaceri! – a dat din mână a
lehamite. Dacă te uitai cu atenţie, vedeai că ţi s-a băgat la plată şi
mâncarea, că şeful cantinei a trimis în fiecare zi 24 de porţii. Aşa e bine –
să fim curaţi. Să păstrezi factura! Puteam să te bag în programul
european de modernizarea satelor, dar nici nu ştii când începe cineva să
scormonească – nu erai tu cel mai îndreptăţit să beneficiezi. Săptămâna
viitoare te duci la sediul şantierului în Târguşor şi achiţi factura – a întins
Cătălin un plic, îndesându-mi-l în palmă. Învaţă de la un meseriaş în ale
afacerii că şi banii sunt asemeni cuvintelor: fiecare leu trebuie cultivat,
prăşit, udat… – ca să crească viguros şi sănătos…
Ne-am strâns mâinile cu prietenie. Când a ajuns cu maşina în
poartă, a oprit şi a scos capul pe geamul portierei. M-am apropiat să aud
ce-mi spune. Mi-a arătat obrazul:
– Pe-alea două lesbiene să le chemi pentru tine, că-s de-ale tale,
artiste, aveţi ce discuta împreună… – mi-a şoptit.
183
– Bine! – m-am uitat adânc în ochii lui. Data viitoare o chem pe
Tania, ori pe Tamara…
A făcut ochii mari. M-a văzut calm, aşa că, mişcând puţin capul,
s-a aplecat şi mi-a şoptit:
– Dacă-mi dai vreun telefon, nici un cuvânt de carte, ori de…
Suntem ascultaţi mai ceva ca înainte… Îmi spui doar că mai vrei o
îmbunătăţire la casă; eu îţi voi răspunde când pot trece pe la tine. A, să nu
uit: cum facem cu spaţiul din Târguşor. Pe cine trimiţi să-l preia?
– Pe Dumitru Ailenei.
– Cel cu dubiţa cu haine vechi?! – s-a speriat Cătălin, înroşinduse
tot.
– Ce te-ai speriat? – l-am întrebat calm.
– Acum mi-e clar de ce te-ai înfuriat. Bine că nu m-ai pocnit… – a
zâmbit el încurcat. Scuză-mă!… Încă nu m-am vindecat de grobianul ceam
fost înainte de… adică… Eah! – s-a scuturat ca de friguri şi aplecat în
trombă spre judeţ.
(Fragment din romanul Un senator, doi scriitori, volumul 6 al
ciclului CRISTINA sau viaţa la second hand)
