un comentariu critic de Ion Zubaşcu
Foarte multe poeme ale Simonei-Grazia Dima, stranii, dense, cu o
puternică amprentă personală, inconfundabilă în poezia română
contemporană, ar putea fi luate drept arte poetice şi volumul La ora
fulgerului (Edit. Limes, Cluj-Napoca, 2009), e plin de astfel de „găuri
negre”, în preajma cărora oprindu-te ai iluzia că ţi se deschid adâncimile
abisale ale viziunii sale. Chef cu cerberi e un astfel de poem, dar imediat
îi poţi alătura alte texte din volum, de aceeaşi factură, cum ar fi
Împreună, Pe negrul haosului, În plină zi ca pentru noapte, Bufonii,
Concert de seară, Moarte contemporană, Un poet înaripat traversează
Calea Victoriei, Strada cu arcane, Copiii judecători, Memorie ermetică,
Să schimbăm lumea, Floarea iernii, Scrisoarea lui Li, astrologul, către
soţia sa, şi – desigur – poemul preliminar al volumului, Viziune în
Cnossos, spre sala reginei. Sunt doar câteva din nucleele dure care
întreţin în jurul lor orbitele unor sensuri grave, ale căror forţe de atracţie
şi respingere ţin în echilibru materia interstiţială a acestei cărţi
strălucitoare, în universul interior atât de bine construit şi închegat al
Simonei-Grazia Dima.
Dar să ne întoarcem la poemul Chef cu cerberi, populat de personaje
ale spaimei cu straie însângerate, care aruncă – în timp ce dansează
barbar – capete de om într-un sanctuar al ororii. Un câmp freatic de
teroare împânzeşte tot volumul Simonei-Grazia Dima, ca şi cărţile sale
anterioare, fiara la pândă fiind una dintre întruchipările predilecte ale
acestei neliniştite poete: „M-am învăţat cu spaima/ cu ştiinţa de-a sta în
cvadrat”, casa însăşi, ca refugiu ultim al intimităţii şi deplinei siguranţe,
„e locul unde fiara se-aruncă asupra ta”. La celălalt pol al spaimei,
ameninţarea terifiantă, continuă, este întreţinută pe dedesubtul regnurilor
vizibile de „fiinţele mici ale umbrei”, prezente şi ele în multe din cărţile
poetei, alături de gnomi, ciudate vietăţi acvatice, peşti, crabi, moluşte,
„un ied subacvatic”, „fluturi transgenici”, „câini înaripaţi”, „bufoni grei
de ceaprazuri”, „inşi micuţi/ puzderie (elfi, bursucei?)”, „păpuşari de
bâlci”, „pitici cretini”, „zei retardaţi”, „zei microscopici iviţi ca funigeii”,
„copii sidefii” cu „mutrişoare inexpugnabile”, întruchipări şi „făpturi
blasfemice” care se contaminează doar aparent de rechizita spectaculos
grotescă, dar inofensivă, a unui bâlci popular, „cu valiza de profeţii şi
turtă dulce”, în carte funcţionând însă ca nişte forţe ale unui coşmar ce
transcende speciile, genurile şi regnurile morfogenetice, într-o continuă
metamorfoză înfricoşătoare, ce ameninţă să scape de sub orice control.
În faţa „fiarei cu trup de adevăr” stă „martorul blând”: toată
scenografia e pregătită ca pentru o înfruntare cu mize cosmologice, o
luptă cu consecinţe ultimative, pe viaţă şi pe moarte, pare că urmează să
înceapă între contrarii, iar această aşteptare prelungită a clipei decisive
ridică la paroxism febra cuvintelor şi tensiunea cărţii, dar când semnalul
„suprafiresc şi eroic” e pe punctul să anunţe apocalipsa, instanţa
decizională a fragilei fiinţe cunoscătoare ia hotărârea care consternează
întreaga ferocitate a lumii: „Îmi pun de fiecare dată cunoaşterea/ pâinea
şi sângele pe masă,/ apoi mă predau. Mai cinstit nu se poate juca”.
Mişcarea următoare e aceea de a „accepta cheful cu cerberii”: „Ei râd şi
mă iartă,/ căci n-am dispreţuit ospăţul…/ şi plângem împreună/ pe masa
mohorâtă/ la vederea unui pas zeiesc”; „Am traversat ura, am înţeles
semnele/ cereşti, am strâns pietre scumpe şi ieftine/ şi fac întotdeauna pe
dos de ce anunţ,/ să fie linişte, să fiu în sâmbure”. Creatorul cunoaşte arta
războiului şi convenţiile acestui teritoriu „între templu, arena cu
gladiatori/ şi teatrul ce montează crime adevărate”, dar nu se foloseşte
de ea, „lupta plănuită n-a mai avut loc”, „am din ce în ce mai mulţi aşi/
în mânecă, dar nu joc”, optând pentru sacrificiul asumat de a fi „vedeta
unei mări pline de rechini”.
În poemul Tu, profesiunea de credinţă a spiritului creator în faţa
necunoscutului terifiant e cât se poate de limpede: „voi vorbi pe limba
ta,/ mă voi ruga în ruga ta,/ voi striga din trupul tău,/ în numele tău,/
nepierzător/ de mine însumi”. Pentru Simona-Grazia Dima poezia este
un exerciţiu continuu de cunoaştere, prin înfruntarea agresivităţii realului,
cu conştiinţa că adevărul ultim nu poate fi posedat, obiectual, fiind
multicentric, plural, fluid, „Aula Magna a Universităţii Fluide”. Nu
textul sedimentat idolatru e ţinta poeziei Simonei-Grazia Dima, ci
raţiunea mistică a unui supra-text, sub imperiul căruia „martorul blând”,
fragilitatea însăşi a spiritului creator, digeră incongruenţele şi cele mai
înspăimântătoare ameninţări ale fiarei, într-un proces de cunoaştere care
înseamnă punere în sintaxă şi lege, devenind astfel prin îmblânzire şi
asimilare parte din fiinţa şi conştiinţa celui ce luptă cu sinele să înţeleagă
– aceasta fiind de fapt adevărata bătălie a oricărui creator adevărat:
„Conflictul, aşadar, nu mai poate izbucni acolo unde frica născută din
iluzia necunoscutului lasă loc înţelegerii” (citat din volumul său de
eseuri Labirint fără minotaur, Ideea europeană, 2008).
Metamorfoze transgenice
Simona-Grazia Dima a publicat până acum opt volume de versuri,
începând din 1985, când a debutat cu Ecuaţie liniştită, după care au
urmat, la intervale pulsatile, imprevizibile, Dimineţile gândului (1989),
Scara lui Iacob (1995), Noapte romană (1997), Focul matematic ( tot
1997), Confesor de tigri (1998), Ultimul etrusc (2002), Călătorii
aprocrife (în acelaşi an), Dreptul rănii de a rămâne deschisă (2003),
cărora li se adaugă traducerea din Arthur Osborne, Ramana Maharshi
sau Calea cunoaşterii supreme (2003) şi volumul de eseuri Labirint
fără minotaur (2008). Doar privind ultimele opt titluri din panoplia
editorială a poetei, nu putem să nu remarcăm că toate au ceva particular,
vizând un domeniu abstrus (toposul Oraşului Abstrus e recurent în
cărţile sale), care trimit din volume şi sensuri diferite spre aceeaşi
paradigmă a literaturii manieriste, strălucit monografiată de Gustav Rene
Hocke în cele două cărţi fundamentale ale sale, Lumea ca labirint
(Meridiane, 1973) şi Manierismul în literatură (Univers, 1997). Asta nu
înseamnă nicidecum că Simona-Grazia Dima s-a apucat să scrie versuri
cu Evangheliile manierismului în mână. Această paradigmă a culturii
europene îi este consubstanţială, asta e structura nativă a autoarei, tot aşa
cum curentul acesta literar e o constantă a spiritului creator dintotdeuna,
filiaţii manieriste putând fi recuperate din toate epocile, în special în
perioadele alexandrine de la sfârşitul marilor imperii, sau ciclurilor de
civilizaţie, inclusiv elen şi roman, la fel cum vor însoţi – în egală măsură
– creaţia omului în istoria sa şi de acum înainte. Poate tocmai de aceea,
dintre comentariile dedicate poeziei Simonei-Grazia Dima (la sfârşitul
celor 88 de pagini de poeme ale volumului La ora fulgerului, autoarea
adaugă 26 de pagini de citate semnificative, extrase din cronicile celor ce
i-au recenzat cărţile, de-a lungul anilor), majoritatea remarcă dificultatea
de-a intra în mecanismele generatoare de text ale poetei, insolitul şi
stranietatea discursului său, unicitatea acestei poezii care a înaintat liniştit
în timp, într-un con de umbră benefic, edificator aş spune, împotriva
torentului general al ideologiei optzeciste, aşa cum s-a întâmplat de altfel
şi cu poezia lui Aurel Pantea, cel mai apropiat coleg de generaţie, ca
opţiune paradigmatică.
Simona-Grazia Dima este o conştiinţă literară superioară, tobă de
carte, cu incursiuni spectaculoase nu doar în cultura indiană arhaică, sau
în mistica medievală arabă, dar – în egală măsură – şi în cultura anglosaxonă
de ultimă oră, despre care a scris şi din care traduce cu
consecvenţă. Poeta a oferit în cărţile anterioare filiaţiile sale genetice,
remarcate deja de o serie prestigioasă de cunoscători, Bogdan-Alexandru
Stănescu, Radu Voinescu, Nicolae Coande, Ovidiu Morar, Mircea A.
Diaconu, Iulian Boldea, Cornel Ungureanu, Stefan Borbely, Marcel Pop-
Corniş, dintre cei mulţi care au scris de-a lungul anilor despre poezia sa.
Nu face excepţie nici acest volum, primele trei poeme introductive,
Viziune în Cnossos. Spre sala reginei, Scrisoarea lui Li, astrologul, către
soţia sa şi Floarea iernii, pot fi receptate ca veritabile arte poetice
manieriste iar decriptarea lor recapitulează explicit principalele teme,
motive şi simboluri ale acestei fertile paradigme literare, care îşi are în
Simona-Grazia Dima cea mai de seamă reprezentantă a sa în literatura
română actuală.
Evident că palatul lui Cnossos, în ale cărui interioare ne aventurăm în
poemul preliminar, trimite la constructorul labirintului, motiv central al
viziunii poetice a Simonei-Grazia Dima, iar versul final deschide spre
„spaţiul adânc al metamorfozei” – o altă temă constitutivă a acestui
teritoriu unic, cu coeficient cuantic de stranietate şi farmec, alături de
încorporările miraculoase ale întregului în parte (lumea într-un iel, sau
într-un măr purtat de valuri, în alt poem), coborârea în corola unei flori ca
într-o nouă „Ţară a Minunilor”, fascinaţia unei „mundus subterraneus” a
iregularului, monstruosului şi grotescului, transformări transgenice,
concetti şi imagini optice împosibile în realitate, ca în fasciantele gravuri
ale lui Escher generate de întreţeserea planurilor de actualizare cu cele de
potenţare, o imprevizibilă ars combinatoria, magia alchimică a unei
materii magmatice, cu forme în curgere metamorfică de lavă ( „cărţile
fierbinţi”), iar la polul opus – diamantul şi cristalele, ca motive recurente
ale sedimentării, pe tot parcursul volumului: „Şi abia după incendiu
începe dogoarea amiezii,/ arderea de după ardere. Pârjolul vesel, arsura
fericită,/ hohotul flăcării. Pe vechiul vulcan, copiii află/ anemone
albastre. Strigând, ei calcă pe copca/ sub care clipesc, glumeţe, dar
treze, văpăile”; „Munţi suntem, în falsă tăcere zăvorâtă, / sub avalanşa
unei vorbiri lăuntrice, enorme,/ ce-şi taie drum, din miezul pământului/
încoace: lavă întâi, şi piatră, apoi visul /unui duh”; „noi am fi liberi să
ţâşnim,/ să ne-ntrupăm pe fulgere,/ mâncând netulburaţi/ tartine, faguri,
lumi”.
Lava şi cristalul
Universul poetic atât de personal al Simonei-Grazia Dima stă sub
semnul fluidităţii şi cristalului, jocului şi ordinii, poemele cărţii sale La
ora fulgerului putând fi considerate un fel de noi aventuri, actualizate ca
scenariu, ale unei Alice în „Ţara Minunilor”. Pasiunea poetei pentru
vietăţi stranii, dar şi vocaţia sa spectaculoasă de prestidigitator al
cuvintelor, încălecând pragurile dintre regnuri şi lumi, pun în evidenţă
fascinaţia irepresivă a copilului din cartea Simonei-Grazia Dima pentru
inventarea unei lumi imaginare, compensatorii în raport cu „dreptul rănii
de a rămâne deschisă” (poate o leziune a identităţii în straturi biografice
adânci), cu bizarerii şi legi ale propriului joc. În acest sens, scrisul poate
fi o tentativă vindecătoare continuă a poetei, de a-şi apăra nucleul primar
de ingenuitate agresată, absurdul unor viziuni şi ţâşnirea în nonsens, în
unele poeme, funcţionând ca un impuls organic al revoltei şi nesupunerii
la consens, prin revanşa jocului şi miraculosului asupra precarităţii
brutale, corupătoare.
Evident că acest mecanism generator de literatură, prezent cu
precădere la creatorii manierişti, atinge resortul universal al oricărei
creaţii, cum e şi cazul cărţii Simonei-Grazia Dima, care descoperă într-o
scriere a lui Tudor Vianu, bunăoară, Filosofie şi poezie (Editura
Enciclopedică Română, 1971) un citat edificator pentru orice operă
valoroasă a lumii: în momentele de sleire şi osificare istorică, „Spiritul
doreşte frângerea armoniilor încremenite, contrazicerile fecunde,
conflictele bogate în germeni noi…Cine sfarmă armonia, o face pentru a
o recâştiga la alt nivel…Zdrobim unităţile bine întocmite, pentru a putea
spori elementele lor astfel eliberate şi pentru a le putea grupa apoi într-o
unitate mai vastă”. Tocmai acest „alt nivel” şi „unitate mai vastă” sunt
atinse de Simona-Grazia Dima cu noua sa carte, La ora fulgerului.
În plus, faţă de toate determinările care circumscriu universul
manierist, conturat impecabil de Hocke, poetica Simonei-Grazia Dima
beneficiază de răsturnările spectaculoase pe care fizica cuantică le-a
operat în raport cu logica aristotelică, spaţiul euclidian şi mecanica
newtoniană, aflate sub girul milenar al imuabilităţii arhetipale a
clasicismului greco-roman. Descoperirile de ultimă oră din domeniul
fizicii particulelor elementare pun frontal în discuţie principiul identităţii
şi al noncontradicţiei, însuşi raportul cauză-efect, aceste bulversări
neliniştitoare fiind rezolvate strălucit de filosoful Stephane Lupasco, prin
descoperirea terţiului inclus dintre bine şi rău, frumos şi urât, adevăr şi
fals, în procesul fluid al devenirii sub semnul logicii dinamice a
contradictoriului, mai degrabă a sentimentului pulsatil, decât a raţiunii
cristalizatoare. De aici vine şi deschiderea Simonei-Grazia Dima spre
zăcămintele indice ale meditaţiei şi iluminării, sau spre explorările
misticilor sufiţi, care au experimentat căile cunoaşterii supreme, fără
graniţe între lucru şi fiinţă, realitatea fiind percepută în noua ei puritate,
mereu regeneratoare, fără contaminarea oricăror limbaje intelectuale, ce
maculează, corup şi sclerozează lumea spiritului.
La ora fulgerului, deci, a unei materii interstiţiale, care purifică prin
arderea înaltelor sale puteri cereşti, pentru a putea declanşa abia după
aceea furtunile mentale răvăşitoare, regeneratoare! Acest moment
biografic marchează noul volum al Simonei-Grazia Dima, una dintre cele
mai originale şi valoroase poete ale literaturii noastre actuale, a cărei
vizibilitate e posibil să crească odată cu trecerea timpului. Totul e să aibă
răbdare. Sau, cu versurile lui Gellu Dorian, dintr-un grupaj substanţial
apărut în Apostrof 1/2010: „trece şi viaţa asta/ apoi vom vedea noi care
pe care”. Iar în viziunea foarte inspirată, în registrul atât de personal al
Simonei-Grazia Dima: „Aşii să fie căzuţi între plante de cameră?/ Jocul
se joacă pe sine şi sunt diamante/ între cartofii de la bucătărie”.
