Viscolul scoate la iveală
de sub educaţia de spoială
instinctele primare
agresive şi gregare.
Maşinile astea au uşi prea înguste
n-are loc poporul
să coboare, să urce
ne frecăm călător de călător
în spaţiul neîncăpător
în fâşâit de geci şi jachete
depersonalizând siluete
umede, voluminoase,
agitându-se ca nişte omide hidoase,
ne mişcăm defazaţi,
ne foim enervaţi
printre smocuri de blană
ciucuri, fulare şi plete de damă.
Apa curge pe geamuri, murdară
şi pe dinăuntru şi pe dinafară,
podelele băltesc, aerotermele duduie
în răstimpuri compresoarele pufăie,
aparatele de taxat bipăie iritant
mai primeşti câte un cot în cap,
elevi de liceu, ghiozdane, înghionteli,
rucsacuri, poşete, mormăieli
înjurături, râsete şi căineli.
Frânele scutură masa umană,
o reaşează, o sedimentează,
de la şofer se aude dispeceratul
şi o conversaţie telefonică cu altul.
„Coborâţi?, „vă fac loc”, „să facem schimb”
-comunicarea e direcţională
mecanică, convenţională-
„la următoarea, da”, „mulţumesc”
Uşile se deschid cu un pocnet onest
malul de zăpadă e acolo, nu ezita
calcă apăsat, e patria ta.
Cât e de adâncă,
nu ai timp să estimezi
„hai domne’, ce faci, visezi?”
în spate poporul e grăbit
vociferează isteroid.
Din neant un gând te lumineză tăcut
Băse a zis că ştie ce are de făcut.
