un comentariu critic de Adrian G. Romila
Estetica e o disciplină aşezată
de mult în sistem, există tratate şi
abordări celebre în domeniu, ba am
zice, câte nume, tot atâtea teorii
despre frumos. Chiar dacă estetica
a fost fundamentată ca ştiinţă
distinctă abia după secolul al
XVIII-lea, deci în plină
modernitate europeană, categoriile
ei au fost dezbătute din antichitate
şi au oscilat între arealul filosofiei,
cel al literaturii şi cel al artei, în
general. Cultura română a
cunoscut un singur tratat de
estetică, în sensul unei viziuni
unitare şi sistematice asupra
domeniului (pentru că, altfel,
abordări parţiale au fost destule):
cel al lui Tudor Vianu, din 1934.
Nu ne-au lipsit traducerile, cu
nume mari, din toate timpurile,
inclusiv contemporane, aşa încât,
aparent, orice altă tematizare ar
părea, acum, superfluă şi lipsită de
originalitate. Nu şi când estetica e
deschisă interdisciplinar spre alte
tipuri de „frumos” decât cel pur
artistic, deja redundant, şi e meritul
etnologului şi antropologului
ieşean Petru Ursache de a fi oferit
o astfel perspectivă, în 1999,
printr-o carte prea puţin comentată,
din păcate: Mic tratat de estetică
teologică (Junimea, Iaşi). Reluată
sub acelaşi titlu (Eikon, Cluj-
Napooca, 2009) şi extinsă
considerabil, lucrarea se constituie
şi acum nu doar într-o nouă
abordare, ci fundamentează, de-a
dreptul, un domeniu sensibil şi
destul de dificil de sistematizat,
pornind dinspre estetica generală
spre teologie şi reinterpretând toate
conceptele de bază ale teoriei
despre frumos.
Dacă nu socotim
scrierile patristice (deşi niciuna nu
s-a axat special pe estetică,
domeniul nu există, ca atare,
nicăieri), abordări religioase ale
frumosului au fost, în spaţiul
ortodox, apanajul unor teologi ai
secolului XX, în special teologi
ruşi ai exilului (Pavel Florensky,
Nicolai Berdiaev, Vladimir
Lossky, Leonid Uspensky, Paul
Evdokimov, Alexandre
Schmemann) şi au fost legate de
icoană şi de liturghie. Nu cunosc
vreun autor care să se fi ocupat
riguros de o sistematizare a
frumosului teologic, în sensul unei
viziuni totalizante, care să includă
toată arta creştinismului răsăritean
(pictura, muzica, veşmintele,
gestica ritualului, simbolurile),
concomitent cu cea laică,
îndeobşte cunoscută prin termenii
ei (creaţie, geniu, contemplare etc.)
De aceea, spuneam, cartea
universitarului Petru Ursache
umple un gol şi de o parte, şi de
alta, şi dinspre estetică, adică, şi
dinspre teologie. Privită dinspre
cultura seculară ca o disciplină „de
graniţă” (ea a făcut, de altfel,
obiectul unui curs ţinut de autor la
secţia teologie-litere a universităţii
„Al.I. Cuza” din Iaşi), estetica
teologică este una exclusiv
ortodoxă, în Micul tratat, aşezată
atât pe fundamente patristicoliturgice
răsăritene, cât şi pe
elemente de teorie a artei. Câteva
din premise sunt enunţate chiar în
primele pagini. Astfel, estetica
teologică vine să ofere o viziune
proprie asupra realităţii divinoumane,
teandria, bazată pe modul
de cunoaştere teandric; să lege
adevărul de credinţă, bazat pe
revelaţie, de frumosul de credinţă,
bazat pe forme sensibile de
percepţie a sacrului; să folosească
o cunoaştere de tip apofatic,
negativ; să rediscute concepte
precum adevăr, existenţă, artă,
frumos, suferinţă, sau simţuri
precum auz şi văz, pe care să le
relaţioneze cu noţiuni ca milă,
frică, păcat (sublinierile aparţin
autorului). Deşi nu vine de la un
teolog profesionist, abordarea lui
Petru Ursache caută să evite
excesele pozitiviste ale esteticilor
filosofice moderne, întorcându-se
la perspectiva platoniciană a
unităţii dintre metafizică şi
teologie şi, implicit, la spiritul
patristic al creştinismului
răsăritean. Numai astfel a înţeles
autorul să privească materia mixtă
a teoriei despre arta sacră.
Deosebind din capul
locului între cele două tipuri de
percepţie a divinului, apusean
(reprezentat de Fericitul Augustin)
şi răsăritean (reprezentat de
Dionisie Pseudo-Areopagitul),
antropologul ieşean afirmă că arta
sacră s-a bifurcat încă din Evul
Mediu în două tipuri distincte de
sensibilitate estetică: „Retorica
apuseană se ordonează după
modele logice riguroase şi
pozitiviste, exprimând, înainte de
toate, raporturile concrete între
lucrurile lumii văzute; răsăriteanul
scrie sub extază şi «vede» raporturi
nevăzute, pe care i le certifică
drept adevărate o instanţă
suprafirească şi inspiratoare”. Cu
această delimitare metodologică şi
avându-l mereu pe celebrul
areopagit în spate, Petru Ursache
decupează, treptat, pe parcursul
cărţii, specificitatea domeniului
hibrid al esteticii teologice
răsăritene. Ea nu produce plăcere
şi interes, ambele gratuite, ci stare
extatică, minunare; ea lucrează cu
o noţiune de frumos care e,
simultan, şi obiect, şi atribut al
divinităţii şi al întregii creaţii;
opera de artă umană e un produs
care imită la nivel mundan
frumuseţea cerească, absolută,
constituindu-se într-o poartă spre
ea; geniul artistic laic e înlocuit, ca
model, de sfânt; imaginaţia
individuală e falsă, ea trebuie
călăuzită de revelaţia depozitată în
tradiţia Bisericii şi trebuie să aibă
conştiinţa misterului divin
insondabil; simbolurile nu au
valoare decorativă, ci semantică,
ele transmit un adevăr de credinţă
bine precizat. Mistică, în ultimă
instanţă, estetica teologică
răsăriteană e străbătută de o
instanţă suprafirească, lumina lină
(autorul o preia din cântarea
vecerniei), faţă de cea occidentală,
bazată pe lumina clară. Lumina
lină cunoaşte alt curs şi
configurare. Dacă lumina clară
vine din transcendent pentru a se
opri în mundan, fără nostalgia
întoarcerii, cealaltă nu cunoaşte
odihna până nu revine la sursa
primordială. Lumea ei de jos, unde
poposeşte o clipă, este a obiectelor
creaturate, pregătite pentru zborul
spre înalt. (…) Lumina lină se face
mesagerul ueni frumuseţi subtile şi
suprafireşti. Dacă n-o putem
percepe pentru a o pipăi şi
cuprinde în concepte îngheţate, nu
înseamnă că nu există. (…) Lumina
clară a fost învestită de Dumnezeu
să ne ţină companie în cerul nostru
de jos; lumina lină, să ne cheme
spre Cel de sus, în speranţa că vom
putea ajunge la El în una dintre
existenţele ce ne-au fost date”.
Obligat la o permanentă
raportare la estetica tradiţională,
Micul tratat nu avea cum să evite
disocierile, prezente, oricum, în
statutul „de graniţă” al esteticii
teologice, dar o face fără aroganţa
unui creştinism care ştie că e
superior spiritual altor forme
artistice religioase. Operând cu
dublu instrumentar teoretic, laic şi
religios, autorul vorbeşte despre:
frumos ca decorum şi symmetria –
frumos biblic, filocalic şi iconic;
frumuseţe estetică – frumuseţe
transcendentă („frumuseţea
estetică este o proiecţie, «o
provincie» a celei transcendente”);
sublim înţeles ca experienţă de o
anvergură copleşitoare – sublim
înţeles ca frică sacră de prezenţa
incomensurabilă a divinităţii.
Tragicul, comicul, pictura şi
arhitectura sacră (cu un subcapitol
special despre icoana pe sticlă),
muzica şi poetica textelor imnice
sunt tot atâtea „genuri” artistice de
care se ocupă Micul tratat,
rediscutându-le din perspectiva
apofatică a creştinismului
răsăritean.
Construită riguros, cu o
bogată armătură teoretică şi
bibliografică, cu suport imagistic,
paralele inedite şi formulări
surprinzătoare, „estetica” lui Petru
Ursache culminează cu analiza
dramei liturgice, sinteză a artei
sacre ortodoxe în accepţia mai
tuturor teologilor avizaţi. Liturghia
însumează toate simbolurile de
bază ale creştinismului răsăritean
şi deschide toate simţurile artistice
− văz, auz, miros, gust, pipăit −
spre primirea harului divin eliberat
de jertfa pe cruce a Fiului lui
Dumnezeu. Scop, de altfel, al
întregii creaţii. Nu putea fi găsită o
mai potrivită încheiere a unui
astfel de tratat. E capitolul final
care încununează o lucrare ce se va
constitui, sper, într-un punct de
referinţă în estetica teoretică
românească.
